Cheia pentru închinarea biblică: să reuşim să facem pe toată lumea să cânte!
David Neff a fost director muzical timp de 27 de ani în St. Barnabas Episcopal Church. La retragerea acestuia din slujbă, noul director i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa şi cunoştinţele în materie de muzică în biserica creştină. „A fost o bună ocazie pentru a spune şi altora ce a însemnat pentru mine muzica timp de trei decenii şi rolul acesteia în închinarea biblică”, a consemnat Neff într-un articol publicat în Christianity Today, pe care îl reproducem în continuare.
În primul rând, să fii eclectic. Să selectezi ceea ce este mai bun dintr-o varietate de stiluri şi surse. Aceasta este fundamental pentru biserică.
Biserica creştină există în toate părţile pentru că, aşa cum a descoperit expertul în misiuni Andrew Wals, creştinismul a fost mai adaptabil din punct de vedere cultural, decât alte religii. Cunosc istoriile oribile ale unor misionari occidentali care au impus imnuri victoriene convertiţilor africani şi asiatici. Dar de asemenea este specific misionarilor – de la baptişti şi până la iezuiţi – care au ajutat pe noile grupuri de credincioşi să-şi dezvolte închinarea în propriul lor vocabular muzical, unic din punct de vedere cultural.
Pentru închinare, ca şi parte dintr-o biserică mondială, trebuie să găsim mici metode pentru a încorpora muzică şi din alte culturi. Biserica creştină a polenizat cultul din punct de vedere cultural, timp de două milenii. Egeria, o peregrină spaniolă din secolul IV, a scris o mărturie personală despre cum se desfăşura o slujbă de biserică în Ierusalim. Aceste practici s-au transformat în baze pentru anul liturgic emergent. În secolul VI, după ce a recuperat peninsula italiană de la ostrogoţi, împăratul Iustinian a numit trei papi. Rezultatul a fost „închinarea mixtă”, un amestec între Orient şi Occident care a adus Aleluya ebraic şi Kyrie Eleison grecesc – „Doamne, îndură-te de noi” – la închinarea noastră comună.
Reforma de asemenea a produs o puternică polenizare. Chiar dacă Elisabetei (regina Angliei, n.tr.) nu-i plăceau, psalmii de la Geneva ai lui Calvin s-au răspândit în regatul său şi au aşezat bazele pentru a se compune imnuri biblice. Între strofele mele favorite este una din Psalmul 23 de Isaak Watts care spune:There would I find a settled rest,/ While others go and come;/ No more a stranger, nor a guest, / But like a child at home. (Acolo am putut să găsesc o liniştită odihnă, / în timp ce alţii se duc şi vin. / Nu mai este nici un străin sau oaspete, / Ci ca şi un copil în casa lui).
În al doilea rând, evitaţi tentaţia „vedetismului”. Scopul muzicii din biserică nu este excelenţa artistică, ci de a ajuta şi de a încuraja închinarea celor din biserică. Rolul artei muzicale în închinare este pentru a împrospăta ceea ce ne este familiar, de a scoate în evidenţă stările sufleteşti schimbătoare şi pentru a relaţiona oamenii cu Dumnezeu şi cu comunitatea creştină. Toată creativitatea şi arta noastră, trebuie să fie pusă în serviciul acestor obiective.Aceasta implică o serie de lucruri:
Folosiţi melodii care sunt uşor de cântat. „Măreţul har” a fost publicat pentru prima dată în anul 1779, dar nu a devenit popular până în anul 1900, când un editor din Chicago l-a făcut accesibil simplificând una dintre melodii. Melodia este cea care contează.
Permiteţi ca persoanele să se poată asculta pe ele însele şi pe cele care le sunt alături. Vocile noastre nu trebuie să fie acoperite de orgă sau de grupul muzical. Unele dintre cele mai bune cântări congregaţionale se interpretau a capella (fără acompaniament), deoarece acest stil de muzică ne permite să fim atenţi la vocile celor care ne sunt alături. De asemenea, vocile noastre nu trebuie să fie reduse de către acustică. Toţi suntem tentaţi să cântăm sub duş. Dimpotrivă, nimic nu te descurajează să cânţi ca şi o sală de biserică cu o acustică seacă, cu mochetă pe jos, cu tavane joase şi bănci tapiţate.
Luptaţi pentru un echilibru între simplitate şi complexitate. Închinarea creşte prin predicarea Cuvântului şi prin celebrarea specifică serviciului de la Cina Domnului. Secţiunea dedicată Cuvântului impune o complexitate textuală: de exemplu versificarea provocatoare a lui Martin Luther a Psalmului 46, „Cetate tare”; celebrarea lirică a lui Samuel Stone a eclesiologiei lui Pavel în „Temelia Bisericii”; şi versificarea lui Evrei 11, „Prin credinţă”. Participarea la Masa Domnului însă, cere simplitate deoarece muzica ajută la acţiune. Multe din cântările spirituale schimbă doar câteva cuvinte de la un vers la altul, aşa că pot să fie cântate în timp ce credincioşii primesc Cina Domnului. Cântările taize, oferă material simplu care primesc profunzime prin repetiţie. Este important ca toate cântările simple să fie autentice. Dacă izvorăsc dintr-o profundă spiritualitate, mai ales când au fost compuse în condiţii adverse, cântaţi-le mai des. Dacă izvorăsc dintr-o evlavie superficială sau manipulatoare, evitaţi-le.
Amplitudine eclectică şi participare completă – aceasta este ceea ce eu văd că se reflectă din închinarea mulţimii răscumpărate care este descrisă în Apocalipsa 7: 9 – 17. Închinarea cerească completă include culturile tuturor triburilor, limbilor şi naţiunilor. Participarea este atât de plină (şi vie din punct de vedere acustic), că Ioan o poate descrie doar spunând că sună „ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice” (Apocalipsa 19:6). Acesta este nivelul la care trebuie să aspirăm.
Cântările taize provin de la o comunitate ecumenică monahală din Taize – Francia unde anual peste 100 000 de tineri din toată lumea, protestanţi şi catolici, se reunesc pentru a se ruga, să studieze Biblia şi să-şi împărtăşească experienţele creştine. Muzica se caracterizează prin fraze simple, pe linia Psalmilor sau alte texte din Scriptură, care se repetă adesea sau sunt cântate în canon.
Pentru Știri Creștine, Beni Drădici
