Sunt sigură că povestea noastră întristează multă lume și poate unii consideră că așa ceva nu trebuie postat, însă eu așa simt să fac. Doresc acest lucru pentru că și pe mine o altă poveste (cea a fiului născut prematur la 19 săptămâni) m-a ajutat să văd altfel viața. Pe data de 4 iulie citeam acest articol plângând și mă tot întrebăm de ce trebuie unii oameni să treacă prin astfel de încercări. Îi arătam soțului și el mă asigură oarecum psihic că nu trebuie să-mi fac griji, că la noi e totul bine. El nefiind de acord ca eu să citesc astfel de lucruri, că mă emoționez la orice tip de știre.
Lacrimile îmi curg pe obraz și acum, când scriu aceste cuvinte. Eram cea mai fericită. Ne doream al doilea copil și eram însărcinată. La prima ecografie ni s-a confirmat, dar la o a doua ecografie eram în al nouălea cer pentru că eram însărcinată cu gemeni (doi băieți). Nu pot exprima în cuvinte ceea ce am simțit.
Pe 11 iulie 2013 am mers împreună cu soțul să ne vedem bebelușii, aveam gemeni identici. În acel moment asistenta ce mi-a făcut scanarea ne-a spus că bebelușii sunt bolnavi de un sindrom foarte rar de care ei au studiat doar în cărți și nu au avut niciun astfel de caz în spital (noi locuind în Danemarca). Ni s-a spus că este ceva foarte grav și să așteptăm să vină un medic specialist să ne spună mai multe. Două ore de așteptare au fost un calvar. Timpul stătea în loc. În sfârșit medicul a venit și ce ne-a spus că nu era de bine. Era din ce în ce mai rău. Bebelușii aveau sindromul transfuziei de sânge. Un bebeluș primea prea mult sânge și celălalt prea puțin. Nu era bine nici pentru unul, nici pentru celălalt. Sindromul sever era mult prea devreme instalat și nu se putea face niciun tratament. “Trebuie să vă așteptați ca la următoare ecografie unul din copii sau ambii să nu mai fie în viață”, acestea au fost cuvintele medicului.
Aveam să merg în două săptămâni la următoarea ecografie, dar și eu și soțul eram foarte tensionați și stresați. Nu făceam altceva decât să plângem. Pe soțul meu nu l-am văzut suferind atât de mult niciodată. Ne puneam tot felul de întrebări, dar răspunsul avea să vină mai târziu. În aceea perioadă refuzam orice răspuns. După două săptămâni de așteptare și stres a venit ziua în care trebuia să mergem la ecografie. Soțul lucra, și a trebuit să merg eu și cu fiica nostră. Aveam așa mari emoții, am ajuns cu o oră înainte și așteptam cu nerăbdare să mă cheme în cabinet. Mi-a venit în sfârșit rândul, am intrat și m-am așezat pe pat. Făcându-mi ecografia, asistenta tot îmi spunea că îi pare rău și tot verifică inimioarele bebelușilor. Am rugat-o să insiste, să se uite foarte bine. Nu-mi venea să cred că niciun bebeluş nu este în viață. Asistenta a spus că inimile bebelușilor au încetat să bată cu câteva ore înainte să ajung la ecografie. A urmat discuția cu medicul și am plecat acasă. Mi s-au dat medicamente să-mi inducă nașterea și două zile trebuia să stau acasă până avea loc nașterea. Tot ce făceam eu și soțul era să plângem și să ne întrebăm: “De ce? De ce noi? Din acele cazuri rare, de ce tocmai noi? De ce nu i-a vindecat Dumnezeu?” În drum spre spital soțul plângea și îmi tot spunea cât își dorea să se întoarcă cu toți trei de la spital nu doar cu mine, să-i vadă în scaunele în spate, și că el nu-i va putea vedea să nu se miște, să nu plângă.
Pe 27 iulie i-am născut. După ce am născut, am cerut să îi văd. Mi i-a adus. Parcă îi văd și acum cum erau așezați cu căpșorul în aceeași parte, cu mânuțele pe piept; chiar dacă erau foarte micuți și firavi, pentru mine erau cei mai frumoși copii. Le-am sărutat frunțile și am vorbit cu ei. Le-am spus că mama îi iubește nespus de mult și nu îi va uita niciodată, și în ceruri ne vom vedea cu toții și vom fi cei mai fericiți. Unii prieteni mi-au spus că ar fi mai bine să nu cer să îi văd, că o să rămân cu imaginea lor toată viață. Am simțit nevoia să îi văd pentru că sunt parte din mine, bebelușii mei scumpi. Erau lucrați de Dumnezeu în amănunt cu piciorușe, mânuțe, degețele, unghii. Totul era atât de perfect. Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să îi văd și într-adevăr nu îi voi uită niciodată. Vor rămâne parte din viața mea tot restul vieții. Soțul meu, copleșit de durere, deși spunea că nu îi poate privi, s-a apropiat și le-a vorbit.
Nu înțeleg de ce Dumnezeu i-a luat acasă, dar trebuie să am încredere în El. Nu știu de ce, dar este o mângâiere să știu unde se află fiii noștri acum și că într-o zi o să ne revedem. Pentru moment, ei sunt acum cu Tatăl lor ceresc care îi iubește fără măsură, mai mult decât aș fi putut eu, ca mamă.
Mi-a luat foarte mult timp să scriu povestea mea. De fiecare dată când începeam să scriu, sfârșeam prin lacrimi . Sunt de acord cu deciziile lui Dumnezeu. El mi i-a dat, El mi i-a luat. El știe mai bine ce e bine pentru ei și pentru mine. Doar că este atât de greu pentru sufletul meu să trec prin așa ceva. Doar timpul ne va vindeca sufletele, durerea în timp va scădea. Îi mulțumesc Domnului că mi-a dat posibilitatea să îi văd și să le șoptesc că îi iubesc!
Marina Birsan
2 comentarii
Multumesc mult Mariana pt ca ai impartasit cu noi experienta ta…:( . Personal am gasit multa incurajare in cuvintele tale si…m-au ajutat mult sa accept o situatie pe care realmente ma incapatanam sa o accept. Citind insa povestea ta, am vazut realitatea cu alti ochi, am primit o intelegere noua asupra situatiilor prin care trec si, toata vointa mea s-a odihnit in a Lui care ne-a facut, stie totul si are o intelegere despre noi pe care ne-o va lamuri intr-o zi. Iti multumesc mult pt ceea ce ai scris. Dumnezeu sa iti dea toata pacea Lui si bucuria aceea launtrica pe care numai El stie sa o dea.
Da, e foarte greu cand trecem prin asa incercari, dar e foarte usor cand avem de partea noastra pe, CEL ce face rana si tot EL o Vindeca!!!toate raspunsurile sunt la EL si le vom afla la vremea potrivita si sunt foarte sigura ca atunci ai vom multumi pentru felul cum a lucrat in vietile noastre, desi acum ne e foarte greu sa facem asta. Draga Marina, sa sti ca cu multi ani in urma, vreo 32 de ani,eram foarte tanara si am trecut si eu prin asa o incercare, doar ca eu nu le-am vazut chipul si nici sexul fiindca erau doar la statura de OU,aveu doar 9 saptamani, dar i-am tinut in mana si le-am simtit caldura. Toata viata am asteptat ca Domnul sa mai i-mi dea Gemeni, dar am primit in schimb 2 baieti la diferenta de 1 an si 10 luni intre ei si pana au intrat la liceu i-am imbracat mereu la fel, desigur in anumite limite, Astazi sunt mari: 32 de ani peste3 luni si 30 de ani peste 15 zile, sunt casatoriti si m-au facut si bunica, am 3 fete si doi baieti si mai e pe drum un bebe. Am scris si eu o parte din povestea mea, tot cu scopul de a ten-curaja pe tine si pe alti parinti care ingaduie Domnul sa treaca prin asa ceva. Slava Lui ca EL face rana si tot EL O VINDECA. Har si PACE dela Domnul nostru ISUS HRISTOS.