De mic copil mă lupt să înţeleg de ce tradiţia este mai importantă decât dragostea, în creştinism. Nu reuşeam şi încă nu reuşesc să corelez între dragostea aproapelui, la care ne îndeamnă Dumnezeu, şi ura cu care-l privim atunci când nu are principiile şi valorile noastre. Înţeleg că am crescut în culturi şi familii diferite, că societatea se schimbă mai repede decât cursul valutar şi că ne este frică să nu ne pierdem undeva pe drum, dar oare nu am putea să ne “înghiţim” diferenţele cu dragoste?
Am fost crescuţi şi ni s-a implimentat mentalitatea că a fi diferit în biserică înseamnă a fi un păcătos care nu se încadrează în normele bisericii. Dacă nu înţelegi Biblia cum o înţeleg toţi ceilalţi, atunci e ceva în neregulă cu tine. Te-ai îndepărtat de la credinţă. De când aveam un metru şi un pic, până acum, am trăit să văd cum cel care a îndrăznit să pună întrebări mai multe decât ar trebui, a ajuns să fie privit chiorâş. Tinerii nu au voie să pună întrebări, tinerii trebuie să asculte de bătrâni şi atât. Ei ştiu mai bine pentru că sunt mai înţelepţi şi au experienţă de viaţă. Şi iată că tinerii cresc şi ajung să fie înăbuşiţi, forţaţi să crească conform tiparului impus. Şi poate aşa, dragi fraţi, am mai îngropat câţiva talanţi…
“Cei care nu ştiu ce să facă cu libertatea, mai bine nu o au” am auzit spunându-se. Şi iată cum am ajuns să decidem noi cine ar trebui să aibă liberul arbitru şi cine nu. Iată cum am transformat dintr-un Dumnezeu iubitor, în unul persecutor, care nu vrea să pui întrebări, ci doar să execuţi. Iată cum am omorât dorinţa tinerilor de a cunoaşte mai multe, prin simplul fapt că le-am spus că ei trebuie să cunoască doar ce le spune biserica sau familia să cunoască.
De câte ori am deschis gura pentru a explica motivaţiile şi credinţa mea, mi-a fost închisă pe principiul că “eu ştiu mai bine”. De câte ori am dorit să spun ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, cum Îl văd eu, mi s-a spus cum ar trebui să fie Dumnezeu pentru mine… Şi iată cum, dintr-o relaţie personală cu Dumnezeu, căutăm să formăm o relaţie socială cu Dumnezeu.
Vreau doar câteva întrebări să pun, acum, în numele celor care încă mai au aceste întrebări. De ce pentru voi a fost mereu mai importantă tradiţia decât dragostea? De ce, de câte ori cineva a fost diferit, în loc să-l îmbrăţişaţi cu dragoste, l-aţi împins spunându-i că e un păcătos? De câte ori aţi venit să mă mângâiaţi spunându-mi că greşesc? De ce mereu greşelile au trebuit să fie scoase în evidenţă prin ţipăte şi priviri pline de ură? De ce, atunci când m-aţi acuzat că nu sunt ca voi, nu am văzut în ochii voştri dragoste, şi am văzut văpăi de mânie? Poate că dacă aş fi văzut blândeţe, iubire şi durere pentru că vreţi să fiu pe placul Lui, poate că atunci totul ar fi avut sens. Dar aşa, când văd ură, mânie şi furie pentru că vreţi să fiu pe placul vostru, nimic nu are sens.
