Sunt momente în viaţă când eşti tentat să fugi şi să te ascunzi de Dumnezeu. Fie că ţi-e ruşine, fie că nu vrei în acel moment să dai ochii cu El, ori eşti supărat pe El sau simţi că pur şi simplu nu poţi să faci faţă. Şi la fel ca Adam şi Eva, te apuci şi fugi departe, te ascunzi de faţa Lui. La fel ca Iona, crezi că dacă mergi într-o ţară la mii de kilometri depărtare, acolo nu te găseşte Dumnezeu.
Şi iată că pierzi zile, săptămâni, luni, ani… în care tot fugi şi oboseşti. Simţi cum picioarele te lasă, cum eşti trist şi nu ai mai avut de mult gustul fericirii, cum nimic nu te mai mulţumeşte şi nu te regăseşti în viaţa pe care o duci. Şi totuşi continui să mergi, pentru că nu ai altă variantă. Oboseşti mai tare, plângi mai mult, suferi până când nu mai poţi. La un moment dat ai impresia că nu mai are nicio valoare viaţa ta. Ciudat, te simţi ca un fugar, deşi nu-ţi dai seama de ce. Ai uitat că ai fugit de El… Ai uitat că acum ceva timp ai crezut că dacă te ascunzi, totul va fi bine. Că timpul le rezolvă pe toate. Iată că timpul nu a făcut decât să intensifice ceea ce ai simţit. Adică deznădejde, necaz, durere, tristeţe.
Parcă ai ridica ochii spre cer, dar nu mai ai curaj. Parcă ai vrea să ceri ajutor, dar nu mai ştii cui. Parcă ai vrea să plângi, dar nu mai ai lacrimi. Şi parcă, parcă ai vrea să te pleci pe genunchi, dar atât de străin îţi pare acest gest! Asta până când inspiri adânc şi-ţi dai seama că ai fugit în zadar… şi că El mereu te-a ajuns şi a fost acolo. A aşteptat doar ca tu să realizezi asta. A aşteptat să stai o secundă. Şi dacă încă fugi de El, opreşte-te! Te rog eu, conştientizează că fuga de El nu e soluţie şi că nu faci decât să-ţi agravezi starea. Întoarce-te! Aşa. Acum aruncă-te în braţele Lui!
