Ce ciudat e, Doamne, că parcă Te cunosc de-o viaţă şi totuşi mereu descopăr părţi noi la Tine! Ce ciudat e, Tată, că simt că mai mult de atât nu mă poţi iubi, dar în fiecare zi îmi arăţi că se poate o iubire şi mai mare. Ce ciudat e că atunci când mă gândesc la Tine, ceva tresară în inima mea, de parcă ar vrea să-şi ia zborul. Şi atunci, atunci când vorbesc de Tine… cuvintele nu sunt îndeajuns şi am impresia că orice aş spune, nu ar exprima ce simt.
Ce ciudat e, Doamne, că atunci când am vrut să renunţ la tot, Tu mi-ai arătat că la Tine nu pot să renunţ. Că atunci când mi-am dorit să fiu independentă, am devenit dependentă de Tine, şi atunci când am vrut să fug departe, am ajuns aproape de braţele Tale. Şi când mi-am promis că nu voi mai avea încredere în nimeni, a răsădit în mine sămânţa încrederii în Divinitate.
Ce ciudat e, Doamne, că atunci când lumea mă prigoneşte, Tu îmi spui: “Apropie-te!”. Şi… atunci când simt că nu mai pot iubi, Tu îmi arăţi că iubirea de oameni înseamnă zâmbetul Tău. Iar când mi-am pierdut speranţa, Tu îmi şopteşti că mai este speranţă.
Ce ciudat e, Doamne, că simt că Te cunosc pe deplin şi că totuşi ştiu atât de puţine din Tine!
