Mulţumesc, Tată, că în iureşul acestei lumi nu ai lăsat ca judecata să fie făcută de oameni! Tu ai ştiut că, dacă ar fi fost după noi, ne-am fi aruncat fără ezitare unii pe alţii, în groapa cu leii flămânzi şi burţile goale. Tu ai ştiut că dacă ai fi lăsat ciocanul judecătorului la noi, acesta ar fi lovit de multe ori, auzindu-se ecoul sentinţei de la moarte. Ne-ai cunoscut atât de bine încât nu ne-ai lăsat să ne fim unii altora judecători, căci însetaţi de sânge am fi omorât fiecare fărâmă de speranţă care ar fi îndrăznit să iasă din cel doborât de păcat. Nu ne-am fi uitat la faţa oamenilor, nici la inima aproapelui, ci am fi privit doar greşeala neagră şi murdară şi am fi arătat cu degetul acuzator spre gâtul aproapelui nostru. Am fi uitat că nu cu mult timp în urmă şi noi ne-am bălăcit în noroiul în care astăzi stă acuzatul pe care suntem atât de pregătiţi să-l trimitem la moarte. Am fi uitat că păcatul de care-l acuzăm pe vinovat, cândva şi pe noi ne-a îmbrăţişat.
Mulţumim că nu ne-ai lăsat să purtăm sutana de judecători, căci am fi făcut din aceasta idolul nostru şi-am fi lepădat haina iertării pe care Tu ne-ai dat-o în dar! Ce bine ai ştiut atunci când ai spus că judecata e a Ta! Înfricoşaţi am privit unii spre alţii, gândindu-ne că suntem pierduţi, când de fapt Tu ne-ai salvat de cea mai mare nenorocire: aceea de a ne judeca unii pe alţii. Poate că ne-am fi gândit că dacă eu l-aş judeca pe el şi el pe mine, am fi blânzi pentru că suntem oameni. Ironie amară… ne-am fi dat unul altuia pedeapsa cea mai grea, uitând că mâna care acuză acum, ieri era acuzată.
Ce mare har că nu m-ai lăsat în mâinile celor dornici de dreptate! Fără nicio ezitare m-ar fi doborât, m-ar fi călcat în picioare, ca mai apoi să mă trimită grabnic către porţile iadului. M-ar fi arătat cu degetul şi m-ar fi însemnat ca pe-o vită. Şi-ar fi revărsat furia şi frustrările pe greşeala mea, pe păcatul în care m-am născut şi nu mi-ar fi dat nicio şansă de reabilitare. M-ar fi lovit cu toată puterea ca să fie siguri că nu mă mai ridic şi Ţi-ar fi spus că nu sunt vrednică de iubire. Cu siguranţă m-ar fi acuzat fără nicio ezitare. Şi-ar ascunde cu bucurie păcatele lor în spatele păcatelor mele, ca ale lor să fie acoperite, ba chiar înăbuşite de nevrednicia mea. Nu ar căuta să asculte avocatul apărării, fiind prea ocupaţi cu găsirea unei pedepse potrivite. Ne-am trimite fără ca măcar să clipim unii pe alţii la moarte. Şi de multe ori o facem, în gândurile noastre. De multe ori judecăm, deşi Tu ne-ai spus clar că nu avem voie să avem poziţia judecătorului. Iartă-ne! Iartă-ne că de multe ori noi, în minţile noastre, deja am bătut ciocanul acuzării înainte ca Tu măcar să dai verdictul! Nevrednicii de noi!
2 comentarii
in ziua de azi cea mai intalnita replica o auzi, de ce judeci.pai normal ca judec atata timp cat dumnezeu mi-a dat mine la cap.cum sa nu judeci anumite lucruri stricate care le vezi in crestinatatea de azi .trebui sa cercetam toate duhurile sa vedem daca sunt de la dumnezeu. cum sa nu judeci cand vezi ca biserica a ajuns afacere si curva pe la care trec politicienii odata la 4 ani sa-si satisfaca poftele in campanie si salile sunt pline de fricosi sau rusinosi sau habar nu au ce se intampla.asta cu domnu se uita la inima a ajuns replica folosita de oricine dar nu-si dau seama ca cu replica asta se dau practic de gol pentru ca ce e in inima aia e si afara.caci din izvoarele inimi pornesc curviile ,furtisagurile ,betiile si altele.
cei care gresesc nu au voie sa fie judecati.ar trebui laudati popi care aduna averi .o sai judece dumnezeu dar si noi trebuie sai inpedicam sa mai faca prostioare