Drumul către El

 E fum. Praf. Noroi şi groază. Cad. Încerc să mă ridic. Mă împiedic şi-mi murdăresc hainele. Încep să alerg, disperată să prind o direcţie. După nici câţiva paşi alunec pe-o bucată mare de copac dărâmat şi… plonjez cu faţa fix în noroi. Într-o baltă îmi văd reflexia: părul ud, hainele “curg” pe mine şi faţa îmi e schimonosită. Bucăţi mici de lut cad din când în când de pe întreg corpul meu. Încep să plâng. E prea greu. Uite în ce hal am ajuns. Sunt mult prea murdară, arăt prea îngrozitor ca să mai ajung la întâlnire. Ce va spune EL când o să-mi vadă hainele murdare şi părul nespălat? Las privirea în jos şi braţele îmi cad pe lângă corp. “S-a dus şi cu întâlnirea mult aşteptată”, murmur printre buze. Când să mă întorc pe drumul de pe care am venit, primesc un mesaj. “Te aştept cât e nevoie”. Atât spunea. Nimic mai mult. Inima a început să-mi bată mai tare şi parcă încet, încet…să prind curaj. “Şi ce dacă arăt aşa? Are rost să ratez întâlnirea asta importantă doar pentru că am căzut de atâtea ori şi mi-au apărut obstacole pe drum? Cu siguranţă o să înţeleagă EL…”.

Încep să zâmbesc şi să plec mai departe spre locul de întâlnire. Mi-a spus că trebuie să fac şi eu câţiva paşi ca să îi arăt că chiar vreau să ne întâlnim. Ba mai mult, că în acel loc ţine neapărat să se întâlnească cu mine. E cam departe, ce-i drept. Şi drumul…drumul e greu şi plin de peripeţii. Dar şi când ajung… Deodată în jurul meu se aude un zgomot. Se aud nişte paşi. Tresar. Vine cineva. Se apropie. Ce să mă fac? În dreptul meu s-au oprit nişte oameni care-mi spun că au să-mi dea ceva. Mă tot îndeamnă să gust şi eu. La început refuz, dar apoi, din curiozitate, zic să încerc şi eu. La prima înghiţitură mă înec, dar apoi nu mai am probleme. Aaa, ce bine mă simt! Ba nu! Stai… m-am înşelat. Ceva mă arde! Simt că mă sufoc… şi parcă… nu mai pot să respir. Dau să fug de acei oameni, dar ei mă trag înapoi şi mă forţează să rămân cu ei. “NUUU, NUUU am spus!”. Mă smulg din mâinile lor, îmi sfâşii mâneca bluzei, dar alerg departe de ei. Mă uit spre ceas. Respir greu. “Aoleu, e târziu! Am cam întârziat… Oare mă mai aşteaptă?” Merg tot mai grăbită. În depărtare zăresc alţi oameni. Aceştia par buni de data asta. Au o carte în mână. Unul din ei spune numele LUI, al celui cu care trebuie să mă întâlnesc. Mă opresc fericită. Dacă îl ştiu pe EL, înseamnă că mă vor ajuta. Respir uşurată. Rănile mă dor…iar locul în care am căzut mă ustură. Dar nu e problemă. Ei mă vor ajuta. Mă apropii încrezătoare şi le zâmbesc. Îmi zîmbesc înapoi, dar când ajung aproape de ei, încep să mă lovească. Ce se întâmplă? De ce dau în mine? Dar… dar eu am crezut că şi ei îl cunosc. Dacă îl cunosc pe EL, dacă îi ştiu numele, de ce mă lovesc acum? Nu văd că sunt rănită? Încetaţi!!!! Simt că mă sufoc…

Reuşesc să scap şi din mâinile lor. Istovită, ajunsă la capătul puterilor şi nemaînţelegând nimic, continui să merg. Dintr-o rană îmi curge sânge. O alta deja începe să facă puroi. Se infectează. Nu e nimic. Doar să ajung la EL. Mai fac câţiva paşi. Aud o voce blândă. Mă apropii şi-L văd. “Am cam întârziat”, şoptesc eu ruşinată de modul în care arăt. “Nu. Ai ajuns la timp. Eşti perfectă”, spune El. Apoi, se îndreptă către mine, mă luă strâns în braţe şi mă sărută pe frunte. “Hai să te spălăm, Fiica Mea. Da, ai ajuns la timp.”