Plecarea lui Nelu Bodnar…

         Scriu în momente în care toţi cei din biserica mea natală sunt în doliu. Scriu în momentele în care din ochii fraţilor şi surorilor mele curge câte o lacrimă. Astăzi dimineaţă, când am aflat vestea cutremurătoare, aceea că Nelu Bodnar, un frate drag din Biserica “Betel” din Rădăuţi, a plecat de pe Pământ, am rămas fără glas. Când am fost anunţată că celălalt pasager, un alt prieten drag, Dorin Tomşa, se află pe un pat de spital şi se luptă să supravieţuiască, a trebuit să stau jos şi să inspir. Să trag aer în piept ca să îmi revin şi să realizez că din nou, după un timp foarte scurt, Biserica “Betel” a intrat în doliu şi trăieşte momente de tristeţe.

 Nu vreau să dramatizez. Nici nu aş avea cum… poate că puţini înţeleg faptul că atunci când mai pleacă unul dintre noi, mai ales dintre cei pe care i-am cunoscut, că ne minunăm cum de noi am mai rămas încă aici. Ne cuprinde un fior şi un tremur. Pe de o parte o întristare ne cuprinde, o întristare puternică, pentru că ne gândim la cei rămaşi, la soţia lui Nelu, spre exemplu, la cei 5 copii care au rămas fără un tată. Dacă ne gândim la partea pământească, ne vine să urlăm de durere. Dar… dacă ne gândim la partea duhovnicească, zâmbim, pentru că ştim că încă unul a plecat alături de El. Şi ştim că e într-un loc mai bun. Ştim acest lucru. Pentru noi, cei din Biserica “Betel”, aceste încercări au o menire. Ne întrebăm dacă El ne încearcă credinţa sau dacă vrea să ne facă mai uniţi. Sau poate că este un semnal de alarmă care e menit să ne trezească la realitate. Acea realitate că viaţa este scurtă şi că momentele pe care le trăim, la un moment dat, se sfârşesc. Scriu cu durere acum. O mare durere, pentru că mi-o imaginez pe Simona, soţia lui Nelu, cum s-a trezit brusc, peste noapte, fără bărbatul ei. Cum deodată a rămas fără iubirea vieţii ei şi cum noaptea îşi plânge necazul, pentru că ziua trebuie să fie puternică pentru copilaşii ei. Mă gândesc la cei cinci rămaşi fără tată. Îmi amintesc de fetiţa lui cea mai mare, o fetiţă deşteaptă căreia i-am fost învăţătoare la Şcoala Duminicală timp de un an. Mi-e groază când îmi imaginez cum trebuie să se simtă ea acum. Şi ştii ce îmi e cel mai groază? Când văd că oamenii ridică din umeri la astfel de veşti. Când observ cum am încetat să ne mai lăsăm marcaţi de durerea semenilor noştri, de necazul prin care trec. De gândurile dezastruoase care ne trec prin minte, egoiste. “Bine că nu sunt eu în situaţia respectivă”. A încetat să ne mai doară boala celuilalt, pentru că suntem prea ocupaţi ca să ne bucurăm că nu suntem noi în durere.

Când pleacă o persoană cunoscută dintre noi, ajungem să regretăm că ultima conversaţie pe care am avut-o cu ea nu a fost mai lungă. Regretăm că nu i-am spus mai multe şi că nu am privit-o fix în ochi, imprimându-ne în memorie chipul ei. Eu nu am uitat ultima întâlnire cu Nelu. A fost în vară, luna august, când am avut concediu. Am mers la biserică şi m-a întâmpinat zâmbind. Mi-a dat mâna călduros şi mi-a spus “bine ai venit acasă, Alina”. În momentele acestea, tot ce mai sper de la viaţă este ca peste un timp să îmi spună aceleaşi cuvinte: “Bine ai venit Acasă, Alina”. Până atunci, să trăim frumos…

Alina Ilioi