Predica pastorului Ilie Milutin, Coronini, 26.07.2010
Luca 15 : 25 – 32
Pilda fiului risipitor pune în faţa cititorului trei personaje principale: tatăl, fiul cel mic şi fiul cel mare. Personajul cel mai important este tatăl, pentru ca îl preînchipuie pe Dumnezeu. Cei doi fii sunt reprezentări a doua tipuri de oameni. Ţinând cont de faptul că biserica este asemănată metaforic şi cu o familie a copiilor lui Dumnezeu, putem considera că cei doi fii sunt imagini tipologice pentru unii membri ce compun biserica. Înainte de a privi la fiul cel mare şi la problemele lui, să schiţăm, în câteva idei, portretul tatălui şi al fiului cel mic.
I. Tatăl prezintă imaginea întreită a iubirii divine
1. Te lasă dacă vrei să pleci (v.12-13)= LIBERTATE
2. Te primeşte dacă te întorci (v.20)= MILA
3. Te invită dacă nu vrei să vii (v.28)= BUNATATE
II. Fiul cel mic se prezintă singur: a ales lumea ca alternativă la familia în care trăia
a) Naiv, sincer, nerăbdător şi aventurier (12-13).
b) Deşi imatur, e grăbit să ia decizii ce aveau să-i marcheze viaţa.
c) A început să gândească bine numai când a dat de rău.
d) Atins de mâna perfidă a lumii, a priceput ce mână iubitoare avea tatăl său.
Pilda se putea încheia la versetul 24. Am fi concluzionat astfel că întoarcerea fiului risipitor a readus liniştea, pacea şi bucuria în familie. De asemenea, am fi gândit că problemele în familie le-a cauzat doar fiul cel mic, pe când cel mare ar fi rămas cu imaginea unui tânăr harnic, ascultător, matur şi statornic. Preocupat de prezentarea realităţii în toate aspectele ei, Domnul Isus nu pune punct relatării odată cu petrecerea prilejuită de întoarcerea risipitorului. Ca să nu fim derutaţi de aparenţe, sunt introduse în pildă încă opt versete, pentru a afla cum stau lucrurile cu celălat fiu, aparent bun, bine „protejat” de cortina unei imagini pe care şi-a conturat-o cu migală în timp.
Dacă fratele său a plecat în lume, făcându-se de ruşine, celui mare nici prin gând nu-i trecea să facă o asemenea greşeală. El procedează altfel. De ce să plece în lume când are posibilitatea să aducă lumea în el? Lumea „zburda”în voie în interiorul lui, dar el masca foarte bine această stare. Doar Domnul Isus îl poate demasca. Şi o face în aceste opt versete! Când cortina e dată la o parte, aflăm că:
1. El n-are prieteni. Are doar subordonaţi! (v.26)
El pretinde că ar avea prieteni, cu care ar fi dorit să mănânce un ied, dar realitatea e alta. Putea oricând să mănânce ce dorea cu prietenii săi (dacă i-ar fi avut!) pentru că şi lui i s-a dat partea de avere (v.12). Surprins de petrecerea de acasă, el face apel direct la un …rob, pe care-l cheamă cu autoritatea de stăpân (26).
2. Nu ştie nici să plângă, nici să se bucure! (v.28)
A plecat fratele său în lume. El nu exprimă nicio atitudine. Nu plânge, lui nu-i pasă! Se întoarce fratele său acasă „sănătos şi bine”, iar el nu se bucură cu ceilalţi. El se întărâtă de mânie. Nu ştie ce înseamnă să plângi cu cei ce plâng şi să te bucuri cu cei ce se bucură (vezi Rom.12:15). Lui dacă i se cântă din fluier, nu joacă, iar dacă i se cântă de jale, nu plânge! (vezi Lc.7:32). Nu participă nici la nunţi, nici la înmormântări!
3. Pentru el slujba e mai importantă decât relaţia! (v.25, 28)
Relatarea despre el ni-l prezintă ca fiind la ogor (v.25). Importanţa slujbei lui era atât de mare încât el marturiseşte că slujea „ca un rob”(v.29), nu ca un fiu! Era cu mult mai preocupat de ogor decât de relaţia cu tatăl său. Nu i-a mărturisit niciodată acestuia dorinţele sau problemele lui. Să nu-i fi dat tatăl un ied când, de fapt, a fost gata să-i dea întreaga parte de avere cei i se cuvenea (v.12)? El nu era interesat de tatăl său, de comunicarea cu acesta. Era doar interesul pentru impresie, pentru slujbă, pentru ogor! Atâţi oameni sacrifică relaţiile datorită slujbelor care-i obsedează. Şi în biserică îşi face loc tendinţa exagerării importanţei slujirilor în detrimentul relaţiilor. In numele importanţei slujbei deţinute, sunt unii care sunt gata să „dea de pământ” cu toţi ceilalţi!
4. Nu ştia ce înseamnă cuvântul „iubire”
Avea lângă el întruchiparea iubirii în persoana tatălui său. Un tată care-şi iubeşte fiul întors din rătăcire. Un tată care iese afară la el şi-l roagă să intre în casă (v.28). El nu pricepe nimic din toate acestea. Nu şi-a iubit fratele nici la plecare, nici la venire. In loc înveţe ceva din exemplul unui tată aşa de iubitor, el dă, în condiţii de maximă supărare, lecţii de dreptate acestuia (v.29-30).
Dacă cei doi fii reprezintă o imagine a celor ce fac parte din familia răscumpăraţilor Tatălui ceresc, atunci avem motive să credem că în biserică putem întâlni şi astfel de oameni. Unii care pleacă în lume, iar alţii care aduc lumea în ei şi se manifestă ca atare.
Să ne dea Dumnezeu înţelepciune să nu ne lăsăm prinşi în niciuna din cele două curse ale Diavolului! Să urmăm pilda de dragoste a Mântuitorului şi să arătăm un tip nou de relaţii bazate pe iubire, pentru că „prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”, spunea Domnul Isus (Io.13:35).
