Am fost răniţi de-atâtea ori, încât inima noastră pare să fie ruptă în sute de bucăţele. Ne-am lovit de atâtea stânci sub formă de oameni… unele mai ascuţite decât altele. Am vărsat lacrimi numeroase… şi amare. Am căutat în jurul nostru măcar un pic din mila pe care a arătat-o samariteanul. Şi totuşi… nu am găsit nimic. Da, am fost răniţi. Într-un final, am căzut pe genunchi, ne-am împreunat mâinile şi ne-am rugat către Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu e încă atât de bine conturat în mintea noastră, precum ar trebui să fie. I-am promis că Lui Îi dăm totul, de la încrederea noastră, până la viaţa noastră. Am promis… asta până când am fost din nou răniţi. Ciudat este că de această dată am fost răniţi aproape mortal, de chiar unul dintre oamenii Lui, am spune noi. Sau cel puţin, aşa cred alţii. Ne-am uitat în Sus, spre Cel căruia I-am dat visele noastre şi ne-am gândit: “Nu vede? De ce nu face nimic?” Apoi, am căzut din nou în genunchi, dar de această dată nu ne-am putut preda în totalitate. Pur şi simplu nu am putut. Ne-am temut ca nu cumva şi El, ca oamenii, să ne trădeze la un moment dat. Ne-a fost frică. Frică din nou de acea durere care îţi acaparează tot corpul şi sufletul, particulă cu particulă, bucăţică cu bucăţică. Nu mai vrem să doară aşa. Nu mai vrem în gât acel nod care ne opreşte lacrimile care stau gata să curgă. Prin urmare, de această dată, când am stat pe genunchi… am bolborosit doar o rugăciune despre încredere, neconvingându-ne nici măcar pe noi, darămite pe Dumnezeu!
Ne-am ridicat şi am mers mai departe, desigur, fiind din nou răniţi de oameni. Şi acum, ca în dăţile trecute, am tins să ne raportăm la Dumnezeu ca la oameni. Am avut tendinţa să credem că dacă ei, oamenii, ne-au înşelat aşteptările şi ne-au trădat, la fel ar face şi Dumnezeu. Prin urmare, de această dată am mai făcut câţiva paşi în spate, doar aşa, de siguranţă… nu pentru că am vrea să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Nu ni s-a părut a fi o problemă asta. Doar… avem în continuare o relaţie cu El. Cine a spus că nu mai aparţinem Lui? Au mai trecut câteva săptămâni, după care, bineînţeles, cum era de aşteptat, am simţit din nou un cuţit în spate. Deja ni se părea la ordinea zilei. Parcă am fi stat în aşteptare. Ciudat, acum nici măcar nu ne-am mai mirat că cel care ne-a rănit a fost un om din biserică. Am dat din mâini, doar e ceva normal. Am alergat la Dumnezeu, dar nu prea aproape pentru că, cu cei câţiva paşi în spate pe care i-am făcut data trecută şi cu cei pe care i-am făcut şi acum, nu am ajuns lângă El, ci la o distanţă considerabilă, dar îndeajunsă încât să mai putem să-L vedem. Ni s-a părut că dacă-L vedem, e totul în regulă. Am continuat aşa până când ne-am simţit secătuiţi, apoi ne-am întrebat unde greşim. Nu Îl mai simţeam pe El aproape. Deloc. După o perioadă în care am mai fost răniţi de oameni, am realizat cea mai mare greşeală pe care noi am făcut-o. L-am asociat pe Dumnezeu cu oamenii. De câte ori am fost răniţi de ei, ne-am îndepărtat de El. O palmă de la ei, un pas mai departe de El. Acum dar, că am realizat care e greşeala, să alergăm în braţele Lui, strângându-L puternic la piept. El nu este ei. Ar putea fi, dar din păcate ei nu Îl lasă.
