Isaia 53:7
Explozia informaţională este o caracteristică a contemporaneităţii. Dacă despre omul din perioada Evului Mediu (500 – 1500 d.H.) se spune ca a fost „esenţialmente tăcut”, omul zilelor noastre, dimpotrivă, este excesiv de comunicativ şi vorbăreţ. Schimbările istorice survenite în ţările totalitare au adus cu ele şi libertatea expresiei, ca posibilitate de a comunica şi de a vorbi fără constrângeri impuse de frica de consecinţe.
Se vorbeşte mult, se vorbeşte cu nesaţ, se vorbeşte liber. Trăim o vreme gălăgioasă, mişună în jurul nostru guralivii, atotştiutorii, oameni frământaţi doar de faptul că nu se găsesc atâtea urechi dispuse să asculte câte au ei de spus. Tăcerea e de domeniul nefirescului. Dacă cineva tace îşi asumă riscul de a fi interpretat că nu ştie, că n-are inteligenţă sau că-i bolnav.
Cu 700 de ani înainte de suferinţa Domnului Isus, se prevestea că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, nu va rosti niciun cuvânt, în faţa celor mai mari provocări („Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc...” Isaia 53:7).
În lumea vorbăreţilor şi palavragiilor de azi, are ceva de spus tăcerea Domnului Isus? Cineva spunea că nenorocirea omului contemporan vine din faptul că acesta nu poate să stea liniştit într-o cameră.
Să urmărim subiectul spunând câteva cuvinte despre tăcere.
1. Tăceri vinovate
Nu întotdeauna a tăcea este o virtute. Sunt situaţii în care e necesar să vorbeşti, nu să taci. În categoria tăcerilor vinovate am putea include:
a) Tăcerea indiferenţei. A intra într-o tăcere ca rezultat a nepăsării faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este o greşeală. Atâţia se pierd mergând pe o cale largă a păcatului, iar nouă ni se cere să ieşim din tăcerea indiferenţei şi să le vorbim despre posibilitatea mântuirii.
Exemple de astfel de situații:
# „Apoi, si-au zis unul altuia: “Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea şi dacă vom aştepta până la lumina zilei de mâine, vom fi pedepsiţi. Veniţi acum şi haidem să dăm de ştire casei împăratului” (2 Împăraţi 7:9).
# „Căci, dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru Iudei, şi tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” (Estera 4:14).
# „Când voi zice celui rău: “Vei muri negreşit!”, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!” (Ezechiel 3:18).
# „Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: “Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate” (Faptele Apostolilor 18:9-10).
b) Tăcerea orgoliului şi a mândriei. Sunt situaţii când nu vorbim datorită orgoliului şi a mândriei care nu ne îngăduie să recunoaştem că nu avem dreptate sau că am greşit. Copiii au mari probleme atunci când sunt puşi în situaţia să recunoască faptul că au greşit.
# „Isus a luat cuvântul şi a zis învăţătorilor Legii şi Fariseilor: “Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?” Ei tăceau…” (Luca 14:3-4).
c) Tăcerea laşităţii. Adesea nu avem curajul sau demnitatea să spunem cum stau lucrurile în realitate. Ucenicii sunt provocaţi la un moment dat să spună adevărul, dar nu au curajul să o facă, preferând tăcerea :” Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a intrebat: “Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?” Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare” (Marcu 9:33-34).
2. Tăceri recomandate
Sunt atâtea situaţii în care tăcerea este cea mai bună metodă de a vorbi. Solomon spune că „tăcera îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:7). Trebuie să identificăm vremea şi beneficiile tăcerii, şi să o adoptăm în practică. Tot Solomon spune că „…şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tacea, şi de priceput dacă şi-ar ţine gura” (Proverbe 17:28). Să enumeră câteva tăceri recomandate.
a) Tăcerea ca umilinţă. În anumite situaţii, tăcerea noastră exprimă o estompare a pornirii sinelui către evidenţiere. În special când e vorba de acţiunile lui Dumnezeu, tăcerea este recomandarea cea mai bună.
# „Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!” (Ţefania 1:7).
# „Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângeri 3:26).
Este mai bine să taci atunci când eşti ispitit să-ţi evidenţiezi sinele.
b) Tăcerea ca răbdare. Adesea suntem ispitiţi să răspundem imediat atunci când suntem provocaţi într-un fel sau altul. A tăcea în astfel de situaţii înseamnă să dovedim răbdare şi înţelegere superioară a lucrurilor.
# „Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit; şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare” (Psalmul 39:2).
c) Tăcerea ca lipsă de curiozitate şi discreţie. Sunt situaţii în care prin tăcere estompăm pornirea bolnăvicioasă a curiozităţii noastre sau ispita de a populariza ceea ce e mai bine să rămână ascuns. Adesea curiozitatea ne face să vorbim. Tăcerea, în schimb, ne educă să nu mai fim aşa curioşi. Avem exemplul din 2 Împăraţi 2:3,5 „Fiii prorocilor, care erau la Betel, au ieşit la Elisei, şi i-au zis: “Ştii că Domnul răpeşte astăzi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: “Ştiu şi eu, dar tăceţi”. Fiii prorocilor, care erau la Ierihon, s-au apropiat de Elisei, şi i-au zis: “Ştii că Domnul răpeşte azi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: “Ştiu şi eu; dar tăceţi.”
De asemenea, sunt situaţii în care, prin tăcere, găsim soluţia de a nu spunem nimic nimănui din ceea ce dorim să rămână ascuns. Dacă noi nu putem să tăcem, cum putem pretinde altuia să o facă?
# „Cutremuraţi-vă, şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat: apoi tăceţi” (Psalmul 4:4).
d) Tăcerea ca ascultare. Înţelept este omul care vorbeşte puţin şi ascultă mult. Avem o singură gură, dar două urechi! Pentru a asculta, e recomandată tăcerea. Iacov învaţă :
„Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie” (Iacov 1:19).
e) Tăcerea ca compasiune. Sunt situaţii în care dorim să ne exprimăm compasiunea faţă de situaţia cuiva. Tentaţia este să vorbim. Cât de dibaci în vorbirea noastră ar trebui să fim pentru a ne asigura că nu rănim în loc să mângâiem? Trei tovarăşi ai lui Iov au venit la el să-l mângâie. (Iov 2:11-13). Cea mai bună mângăiere adusă lui Iov a fost tăcerea lor de şapte zile, şi nu vorbele nechibzuite pe care i le-au spus mai târziu. Tăcerea poate fi cea mai bună exprimare a compasiunii faţă de cineva!
Citim în Apocalipsa 8:1 că şi în cer s-a făcut o tăcere de jumătate de ceas. A venit Domnul Isus pe pământ ca să vorbească şi să-i înveţe pe oameni adevărul despre Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu a avut momentele Lui de tăcere. N-a răspuns Marelui Preot (Matei 26:63), n-a răspuns lui Pilat (Matei 27:14), n-a răspuns celor ce-L loveau (Matei 26:67-68). A răspuns însă tuturor prin iubire. Cel care „când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc”, a deschis larg mâinile dragostei pe crucea de la Golgota. Cuvintele sunt de prisos. Cineva spunea că tăcerea este limbajul Duhului Sfânt. Un limbaj pe care suntem chemaţi să-l folosim într-o lume în care toţi au ceva de vorbit, dar puţini ştiu să tacă. Ecoul cuvintelor lui Amos trebuie auzit cu claritate şi aplicat fără întârziere în vremea de acum :” De aceea, în vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele” (Amos 5:13).
Coronini, februarie 2011
Pastor Ilie Milutin
