Făcând față încercărilor

Geneza 39:20-40:23

După ce a avut parte de o experienţă dramatică datorită fraţilor săi, pentru Iosif se pare că a venit perioada vremurilor bune. În casa lui Potifar totul îi mergea bine (39:4-6).

Dar pământul nu este locul unde experienţele fericite nu se mai termină. Iosif avea să trăiască această crudă experienţă. Stăpânul care altădată l-a înălţat, îl trimite pe Iosif în temniţă (39:20). Este perioada încercărilor şi a marilor provocări pentru Iosif. Sunt multe de învăţat din această neaşteptată experienţă a tânărului Iosif.

1. Prezenţa lui Dumnezeu (39:2 şi 39:21)

Expresia „Domnul a fost cu Iosif” apare de două ori în capitolul 39. În v.2 citim că „Domnul a fost cu Iosif” şi toate lucrurile îi mergeau bine. Este o asociere logică, normală, între prezenţa lui Dumnezeu într-un loc şi prezenţa binecuvântărilor Lui în acel loc. În v.21 apare, însă, un loc nedorit, aspru şi dur. Este temniţa lui Faraon în care a ajuns Iosif. Surpriza cititorului este să afle că „Domnul a fost cu Iosif” şi în acel loc!

Dumnezeu este omniprezent. Totul este al Lui. Nu-i loc în Univers care să iasă din sfera prezenţei lui Dumnezeu.

Unde eşti tu acum? Eşti în „casa binecuvântărilor” sau în „temniţa suferinţei”? Nu uita un lucru. Dumnezeu nu te-a abandonat. El e prezent şi pe culmi înalte, dar şi în văi adânci.

“Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului ”(Psalmul 33:14).

„Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică, şi al cărui Nume este sfânt. “Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Chiar dacă Iosif nu a primit asigurarea prezenţei lui Dumnezeu în mod explicit şi direct, el avea să experimenteze din plin acest fapt.

2.   Experienţa lui Iosif

Prezenţa lui Dumnezeu în orice loc este rezultatul puterii Lui nemărginite, dar prezenţa lui Iosif în temniţă, nevinovat fiind, este greu de explicat şi (mai ales) de trăit. Sa învăţăm ceva din :

a)    Credinţa lui

Iosif rămâne credincios lui Dumnezeu şi în binecuvântări, şi în încercări. El pricepe că prin credinţă nu se pot evita  încercări, dar se pot răbda!

Credinţa în Dumnezeu nu ne este dată pentru a exclude încercarea, necazul sau suferinţa, ci pentru a putea să răbdăm în astfel de situaţii!

#„Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos!” (2 Tes.3:5)

#“…aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6:12).

#“…ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare” (Iacov 1:3).

b)   Compasiunea lui

În acest moment delicat al vieţii Iosif, nu adoptă atitudinea omului obsedat de propria lui stare şi nevinovăţie. Iosif evită autocompătimirea. Cum? Are o ocazie favorabilă! Are oameni cu care interacţionează. Are sarcini de supraveghere a lor. Ce-ar putea face un om aflat în temniţă pe nedrept, dar avându-i pe ceilalţi „pe mâna lui” ? Nu cumva nemulţumirea, frustrarea personală, ura şi dezgustul se vor răsfrânge asupra celorlaţi care ar urma să simtă pe propria lor piele toate acestea? Iosif are o altă atitudine. El nu-şi varsă supărarea pe ei, ci energiile lăuntrice le investeşte înspre binele acestor oameni. Iosif nu se autocompătimeşte, el nu are în faţă o oglindă, ci are în faţă …oameni!

El se uită la ei, le vede faţa tristă, îi întreabă, îi ascultă, îi ajută (40:6-8). Ce atitudine pilduitoare. Să rezişti în situaţii grele căutând să-i ajuţi pe cei care o duc mai rău ca tine!

# Este ceva asemănător experienţei trăite într-un spital, când cauţi să-i ajuţi pe cei care sunt în mai mare suferinţă decât tine!

  #“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2 Cor.1:3-4)

Slujirea altora are un efect mai benefic asupra celor care slujesc decât asupra celor care sunt slujiţi!

c)    Realismul lui

Iosif este un om al adevărului. Este un realist. El nu este omul „optimismului orbesc”, „ultraspiritualul” sau omul unei „mentalităţi pozitive”. El îşi vede situaţia cu claritate. Nu râde, ca în felul acesta să nu-l apuce plânsul. Cere de la mai marele paharnicilor o intervenţie la Faraon pentru eliberarea lui (40:14). Tâlcuieşte visurile slujbaşilor lui Faraon aşa cum i-a spus Dumnezeu (40:8). Nu i-a dat o veste bună mai marelui pitarilor, dar nu i-a ascuns descoperirea pe care a primit-o de la Dumnezeu. Este o bună lecţie pentru cel care predică Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia sună bine în aspectul care ţine de oferta lui Dumnezeu şi de răspunsul pozitiv al omului. Evanghelia completă include şi „…dar cine nu va crede, va fi osândit” (Marcu 16:16).

Iosif este omul care a făcut faţă încercărilor. Două visuri ale lui l-au „aruncat” pe mâna străinilor. Alte două visuri (ale demnitarilor lui Faraon) i-au redat speranţa în mijlocul încercărilor. Au venit alte două visuri (ale lui Faraon însuşi, Geneza 41), după care omul greu încercat a primit răsplata din mâna lui Dumnezeu. Să ne păstrăm credinţa, compasiunea şi realismul, şi vom primi răsplata la vreme potrivită.

  predică a pastorului Ilie Milutin,   Coronini, 15.05.2012