Despre Dumnezeu în viața unui copil cu paralizie cerebrală

Se numește Raisa Maria.
Raisa își are originea în limbă ebraică, iar părerile sunt împărțite în privința semnificației lui, unii spun că înseamnă „trandafir”, alții, „un înger bun”. Pentru mine, Raisa este și una și alta, este totul, este darul lui Dumnezeu în viața mea.

Acum are aproape 3 anișori, iar boala ei o împiedică să vorbească, să meargă, să cânte, să alerge și să se joace precum copiii de vârsta ei. Sufletul ei este, însă, întreg și perfect, plin de o dragoste de copil al lui Dumnezeu. Dacă ar putea vorbi, poate astfel ar suna povestea ei:

Sunt un îngeraş de fetiţă si o luptătoare. Povestea mea, nu mi-aş dori să vă întristeze, ci să vă convingă că Doamne-Doamne face minuni!

M-am născut după ce mami a avut un travaliu foarte lung şi, pentru că am avut cordonul ombilical în jurul gâtului, am suferit o asfixie severă, care mi-a lipsit creieraşul de oxigen şi mi-a cauzat leziuni iremediabile. Graţie îngeraşilor care m-au păzit, am fost readusă la viaţă şi am respirat singurică. Însă, după 12 ore, datorită suferinţei mele, am avut convulsii care mi-au fost oprite cu greu de medicamente.

După o lună petrecută la terapia intensivă de la spitalul Giuleşti, mami şi tati m-au adus acasă, unde era atât de bine!

Dar greul abia acum a început…

Am stat multe săptămâni prin spitale cu mami şi, după mai multe analize, parinţii mei au aflat că o parte din creieraşul meu nu se dezvoltă normal din pricina leziunilor suferite la naştere.

M-am plimbat prin frumoasa Italie şi am ajuns tocmai la Bologna unde, într-o clinică cu medici minunaţi, mi-au fost făcute multe, multe investigaţii. Din păcate, diagnosticul meu nu este la fel de frumos şi de plăcut ca mine. Sufăr de o formă gravă de paralizie cerebrală, tetrapareză spastică şi de epilepsie, pentru care iau zilnic medicamente antiepileptice foarte rele la gust.

Un an de zile m-am internat câte două săptămâni pe lună la Centrul Naţional de Recuperare Nicolae Robănescu din Bucureşti, unde am făcut recuperare fizică.

În anul urmator am plecat de mai multe ori departe de casă câte trei săptămâni la Centrul de recuperare de la Băile 1 Mai. Din nefericire, nu va pot povesti de prea multe progrese, căci nu au fost… Dar, cu ajutorul îngeraşilor care mă păzesc, voi reuşi să merg, să vorbesc şi să mă joc precum copilaşii sănătoşi!

 Pentru că părinţii mei nu se dau bătuţi, şi au aflat de beneficiile terapiei cu oxigen de la Clinica de Medicină Hiperbară din Constanţa, am început şedinţele de oxigenare şi astfel am devenit cel mai mic scafandru din ţară şi poate chiar din Europa

În iunie 2010 am făcut primele 20 de şedinţe de oxigenoterapie şi am început să văd, pentru că înainte nu distingeam jucaria din faţa mea, am început să zâmbesc, să râd şi să înţeleg câte ceva din ce îmi vorbesc mami şi tati.

Cu ajutorul oamenilor care mi-au donat bănuţi, am mai făcut alte 20 de şedinţe de oxigenoterapie în octombrie 2011.

Am mers chiar şi în Germania, la o clinica maaare, numai pentru copilasi ca mine, unde alte analize şi alţi medici mi-au spus că sunt puternică, dar mă aşteaptă înainte o viaţă de terapii.

Eu îi văd pe părinţii mei frământaţi de gânduri, căci nu ştiu unde să mai meargă cu mine şi ce terapii să mai fac, şi ştiu că trebuie să fac atât de multe, dar, din păcate, timpul nu mă aşteaptă…   

Aş vrea să stau în funduleţ, dar nu pot… 

Aş vrea să apuc jucariile, dar nu pot decât să le ţin în mânuţă câteva secunde… Aş vrea să merg, dar nu ştiu…

Am ascultat Cuvantul Domnului citit de mami aproape în fiecare zi, şi El mi-a purtat paşii departe de casă, tocmai în San Diego din America. Ca să ajung acolo, El mi-a deschis toate drumurile şi toate inimile oamenilor ce m-au ajutat, mi-a întărit părinţii şi i-a îndrumat, El, Domnul, m-a purtat pe palma Lui şi m-a ocrotit, căci şi zilele mele îi sunt dinainte cunoscute.

Pe 20 martie 2012 plecăm împreună cu Trompi din America în Mexic, unde mi-au fost implantate celule stem.

De atunci, orizonturile mi s-au lărgit, puţin câte puţin, încep a fi capabilă să realizez mici lucruri noi aproape în fiecare zi.

Sunt lucruri mari pentru mine, şi multa muncă de depus…sunt clinici bune de recuperare de care nu pot avea parte din cauza bănuţilor.

Părinţii mei încearcă, împreună cu alţi părinţi, să strângă primele fonduri necesare pentru construcţia unui centru de recuperare modern şi adecvat nevoilor fiecărui copil cu handicap neuromotor din România. Şi…vând tricouri inscriptionate cu numere unice de la 1 la 50.000, câţi copii ca mine există în ţara noastră. Poate eu nu mă voi bucura de acest centru, însă mă rog ca cei mai mici decât mine să aibă o şansă mai bună de a se recupera în ţara lor.

Sunt multe lucruri de înfruntat într-o lume plină de obstacole pentru persoanele cu handicap.

Însă eu şi părinţii mei mulţumim Domnului pentru ceea ce sunt, pentru fiecare zi împreună şi pentru fiecare pas înainte.

Domnul să vă binecuvânteze!