Era cald afară. Foarte cald. În faţa clădirii pe care scria cu litere mari “Asociaţia Caritatea” stătea un băiat în scaunul cu rotile, înconjurat de încă doi oameni zâmbitori. Băiatul era Cristi Barz, lângă el şoferul busului care transportă persoanele cu dizabilităţi, şi în uşă stătea preşedintele asociaţiei, Iosif Maluţan. Mi-au zâmbit cald şi deja am ştiut că sunt în locul potrivit. Am ştiu că am în faţa mea oameni cu suflete enorm de mari. Şi aşa a şi fost. Am intrat cu toţii într-o încăpere unde erau în jur de 10 persoane cu dizabilităţi. Am stat de vorbă cu fiecare în parte. Şi da, în fiecare persoană am descoperit acea căldură sufletească, acea iubire care te topeşte. Nici măcar unul nu a uitat să zâmbească! Nici măcar unul!
Nu m-am putut opri să nu mă gândesc la viaţa mea. La viaţa noastră, la nemulţumirile noastre din suflet şi la faptul că… uneori uităm de lucrurile cu adevărat importante. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că inimile noastre nu mai transmit acea puritate, acea căldură şi acea iubire care te topeşte când o întâlneşti. Noi suntem sănătoşi. Noi putem vorbi, putem merge, putem alerga… asta unii din ei nu pot. Dar ei pot în schimb altceva. Pot să te iubească atât de mult, încât să începi să plângi fără să realizezi… Noi oare putem? Ei au mai multe probleme ca noi, ei sunt într-un scaun cu rotile, sunt paralizaţi… suferă de o dizabilitate. Şi totuşi, sunt mai câştigaţi. Sunt mai câştigaţi pentru că şi unii din noi suferim de o dizabilitate: de dizabilitatea de a iubi.
Şi apoi, să ne uităm la Iosif Maluţan. Şi-a dedicat timpul lui, dragostea lui şi sănătatea lui oamenilor cu dizabilităţi. A luptat şi i-a îmbrăţişat ca pe propria lui familie. A ştiut că Dumnezeu are un plan şi a vrut să fie disponibil. Şi iată că este. Iată că deşi are 69 de ani, încă aleargă dintr-o parte în alta pentru semenii lui. Ce lecţie de viaţă am primit noi de la el! Ce dragoste transmite… cât respect. Da, Dumnezeu lucrează prin el şi lucrează şi prin toţi angajaţii de la Caritatea. 
Aş vrea să scriu de fiecare în parte. Aş vrea… să scriu de Irina, care a suferit un accident de tren în care şi-a pierdut ambele picioare şi totuşi acum conduce şi încurajează pe alţii. Aş scrie de Ioana care se află într-un cărucior cu rotile, mama îi este bolnavă şi încă stă aproape de Domnul. Aş scrie de soţia fratelui Iosif Maluţan care se dedică trup şi suflet lucrării lui Dumnezeu. Aş scrie şi tot aş scrie. Da… am plecat de acolo cu un buchet de lalele care şi acum stau pe noptiera din camera mea. Le-am pus aici ca să-mi amintesc mereu de dragostea lor şi de dragostea lui Dumnezeu. Lalelele încep să se ofilească, dar dragostea lor şi a lui Dumnezeu nu. Cu siguranţă nu!
