Am uitat cum e să iubim

          Zilele parcă se fac tot mai scurte şi noaptea tot mai lungă. Întunericul e mai negru ca niciodată, iar dimineaţă de dimineaţă deschidem ziarul cu frică. Oare care va fi următoarea nenorocire? Şi pe lângă toate acestea, suntem speriaţi şi în aceeaşi măsură mult prea liniştiţi, iar noi, am uitat cum să iubim.

     Am uitat. Şi nu am uitat pentru că citim prea puţin din Biblie. Nu, problema este că citim mecanic, citim pe fugă şi pentru a ne face datoria. Pentru că asta a devenit, o datorie. Mai apoi, numai bine ce ne aşezăm pe genunchi, ca mai apoi să ne ridicăm repede pentru că suntem grăbiţi. Grăbiţi să mergem să ne rezolvăm problemele care-s tot mai dese. Alergăm printre ruine, printre oameni plângând şi feţe flămânde, alergăm şi avem impresia că imediat ne vom atinge ţinta. Şi cel mai grav nu este nenorocirea din lume. Nu, aceasta este oricum deşertăciune, pentru că va dispărea odată cu sfârşitul lumii. Cel mai grav lucru este, şi asta mă face să mi se oprească inima, că am uitat cum e să iubim. Nu mă refer aici neapărat la iubirea dintre soţ-soţie, părinţi-copii, frate-soră. Până la urma urmei, este destul de uşor să ne iubim familia. Răspundem cu sentimente pozitive, unor sentimente la fel de pozitive. Deşi şi acolo suntem deficitari. Şi în acest domeniu lăsăm de dorit, violenţa domestică şi verbală fiind tot mai numeroasă printre familiile creştine. Nu, cea mai mare problemă este că am uitat să iubim pe cel care “nu merită” iubit. Şi când spun aceasta, privesc în primul rând spre mine. Nu arăt cu degetul spre voi. Nu, nu fac asta pentru că aş fi ipocrită. Aş fi cea mai mare ipocrită dacă aş face aceasta. După cum spuneam, am uitat că trebuie să-i iubim şi pe cei care merită să fie mai puţin iubiţi, sau pe cei care nu fac nimic ca să ne câştige iubirea. Şi asta nu ştiu dacă s-a întâmplat pentru că am uitat cu adevărat sau pentru că ne-am impus noi să uităm. Ne-am impus pentru că e prea greu. E mult prea greu să ne tăiem din mândrie, din egou şi din personalitate ca să ne “coborâm” cum se spune, şi la cel de lângă noi.

     Nu vă alarmaţi, nu o spun neapărat pentru voi. Nu arăt cu degetul spre tine, nu te speria. Tot ce spun aici, spun pentru că am constatat în viaţa mea. Îmi e atât de uşor să renunţ să mai iubesc o persoană care nu merită iubită. Găsesc tot felul de motive pentru a-mi justifica alegerea. Spun că cel de lângă mine m-a rănit, că mă urăşte, că nici măcar nu doreşte să fie iubit de mine. Dar cine hotărăşte asta? Eu? Persoana aceea? Sau Dumnezeu? Da, ai citit bine. Dumnezeu. Ai uitat de El? Se implică în relaţiile noastre pământeşti. Şi ohoho, cum se implică. Se implică chiar şi atunci când nu dorim, pentru că asta e Domnul. Relaţie. Iubire. Unitate. De ce spui că e prea greu? Oare e mai greu decât să mori pe cruce pentru cineva care te-a scuipat în faţă, te-a batjocorit şi ţi-a călcat în picioare iubirea? Să fie mai greu de atât? Da, poate că spui că El e Dumnezeu, de asta a reuşit să ne iubească. Dar oare ai uitat că TU ai în tine o bucăţică din El? Ai uitat că Dumnezeu e în tine? Sau cel puţin… că ar trebui să fie? Aşa că data viitoare când crezi că eşti justificat să nu-l iubeşti pe cel de lângă tine, aminteşte-ţi că nici măcar un motiv, nici măcar UNUL nu poţi aduce înaintea Lui pentru lipsa de dragoste. Înfricoşător, nu?

Articol scris de Alina Ilioi