În filme ni se prezintă des o relaţie părinte-copil de invidiat. Îşi spun toate secretele, ies la cumpărături împreună, părinţii îi cumpără copilului maşină, copilul ia note mari şi tot aşa. Dar cu toţii ştim că viaţa reală este mult mai diferită. În viaţa de zi cu zi, avem parte de ispite, de încercări şi de multe controverse. De câte ori ne-am certat cu părinţii, ne-am frământat şi ne-am întrebat: “Oare de ce nu mă înţeleg cu părinţii? De ce nu putem ajunge la un comun acord?”. Cu toţii am trecut pe acolo. Numai că din păcate, unii rămân în acel stadiu toată viaţa.
În primul rând, dragul meu tânăr, trebuie să-ţi spun ceva. O realitate. Va fi dură şi aspră, dar e realitatea. Jumătate din vină o porţi tu. Da, tu. Acum câteva săptămâni, o tânără mi-a povestit de problemele ei cu părinţii. Am stat, am ascultat-o cum îmi spunea că ei o ignoră, numai o critică mereu şi că îi este groază şi să mai meargă pe acasă, ea fiind mutată în alt oraş. După ce am lăsat-o să spună tot ce avea de spus, pentru că era foarte pornită deoarece doar ce a ajuns de o oră din oraşul părinţilor ei, am întrebat-o calm: -Ţi-ai sunat părinţii pentru a le spune că ai ajuns cu bine?” S-a uitat la mine derutată, confuză şi a spus un şoptit: “Nu.” Am îndemnat-o să ia telefonul în mână şi să-i sune. Mai apoi, următoarea mea întreabre a fost: De când nu i-ai sunat TU pe părinţii tăi pentru a povesti despre planurile TALE, despre ce ai de gând şi pentru a le cere un sfat? Poate că nu-ţi vor da cel mai bun sfat, dar se vor bucura că i-ai întrebat.” Din nou a urmat o pauză lungă. “De când te-ai mutat de acasă, i-ai implicat pe părinţi în viaţa ta? Sau i-ai contactat numai când ai avut nevoie de bani sau ai mers acasă?” Acestea, dragii mei, au fost întrebări cu răspunsuri negative. Ţin să vă spun, că după o săptămână, această tânără a venit la mine zâmbind, fericită şi cu ochii strălucind şi a spus: “O minune. Toată ziua vorbesc cu părinţii mei la telefon. Tatăl meu care nu mă suna niciodată, acum mă sună zilnic şi vorbim câte zece, douăzeci de minute pe zi. Mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii.” M-am uitat la ea şi am zâmbit. Inima mi-a tresăltat de fericire pentru că relaţia cu părinţii ei a fost restaurată. Tu cum răspunzi la întrebările de mai sus? Negativ sau pozitiv?
Eu le povestesc părinţilor mei mereu amănunte din viaţa mea. Fie că sunt banale, fie că nu. Îi las să se bucure cu mine şi să plângă cu mine. A fost o vreme când şi eu am avut o relaţie deficitară cu părinţii mei. Şi eram nefericită. Asta până când am pus piciorul în prag, am început să mă rog pentru asta şi le-am acordat toată atenţia mea. Pe părinţi nimic nu-i doare mai tare decât să vadă că propriul lor copil i-a scos din viaţa lui. Tu-ţi imaginezi ce dureros este aceasta? Cât de dureros este să vezi că omul pe care l-ai crescut cu atâtea sacrificii şi atâta durere, te ignoră, te dispreţuieşte şi nu are timp de tine?
Scumpul meu, chiar acum pune mâna pe telefon, sună-ţi părinţii şi aminteşte-le ce mult îi iubeşti. Povesteşte-le ce ai făcut azi, dacă eşti acasă, du-te şi vorbeşte cu ei, petrece timp cu ei…lasă-i să facă parte din viaţa ta!
