Mărturie: “Am simţit pacea din mijlocul furtunii”

               Acum doi ani, începusem să mă simt rău. Să pierd în greutate, să nu am forţă şi să-mi fie sete. Exagerat de sete. Lucrând şi în acelaşi timp şi făcând şcoală, nu am luat în seamă acest lucru, ci m-am gândit că e din cauza oboselii. Numai că eu mă simţeam tot mai rău şi nu reuşeam să-mi revin, oricât aş fi dormit. Discutând la telefon cu un amic student la medicină, am fost sfătuită să-mi iau glicemia, aşa, pentru orice siguranţă, în mod special şi pentru că tatăl meu are diabet. Prin urmare, niciodată nu voi putea uita următoarele momente.

    Era o zi geroasă de joi. “Ajunul” Anului Nou. Momentul când peste câteva ore treceam într-un nou an. Înainte de-a ne îmbrăca să mergem la biserică, mi-am rugat părinţii să aducă aparatul de măsurare a glicemiei. Ne-am dus toţi trei în sufragerie, am făcut procedurile necesare şi am aşteptat rezultatul. Ne uitam liniştiţi spre aparat pentru că nu ne aşteptam la ceva în neregulă. Nu mic ne-a fost şocul când aparatul a indicat 280. Am crezut că nu vedem bine şi ne-am mai uitat o dată. Nu, aparatul atât arăta: 280. Mama mea s-a făcut palidă, iar tatăl meu s-a aşezat repede pe un scaun. Erau şocaţi. În schimb, eu simţeam o pace în inimă. Simţeam că El e cu mine. M-am ridicat uşor de pe scaun şi am plecat în camera mea. Am închis uşa, m-am aşezat pe genunchi şi m-am rugat: “Doamne, dacă aceasta este voia Ta, eu o accept. Nu înţeleg de ce, nu ştiu planul Tău, dar eu îl accept. Numai că o singură rugăminte am. Fă astfel încât să nu sufere părinţii mei. Dacă trebuie să lucrezi prin mine, fa-o, dar alină-le lor inima”. M-am ridicat uşoară ca un fulg şi am început să mă îmbrac de biserică. Mama mea plângea. Nu înţelegea. Fiica ei atât de tânără, să aibă diabet? Să facă insulină? Toată viaţa să umble cu seringele după ea şi să ţină regim? Şi în mod special, nu înţelegea liniştea mea. Pacea mea. Ajunşi la biserică, au urmat 4 ore întregi în care trebuia să-mi privesc părinţii în ochi, eu stând în faţă la cor, şi să văd durerea de pe chipul lor. Durere care mă măcina pe dinăuntru. După ce s-a terminat biserica, toţi au plecat să sărbătorească seara de Anul Nou. Prieteni, familii, cunoştinţe. Am refuzat orice invitaţie, m-am îmbrăcat gros şi am mers sus pe un deal de unde puteam privi tot oraşul. Acolo, am inspirat adânc, am închis ochii şi m-am rugat. Nu înţelegeam nici eu pacea mea. Nu înţelegeam de ce nu sunt stresată, de ce nu mă întristează acest lucru. Acesta a fost un An Nou care pentru mine chiar a adus noul în viaţa mea. Şi un nou nu atât de bun. Stăteam şi mă gândeam cum toţi sărbătoresc şi se distrează, îmi imaginam zâmbetele de pe feţele lor şi am realizat ce deşertăciune este totul. Următoarele zile m-am comportat normal, aşteptam ziua de luni, ca să pot merge la medic. Mai erau trei zile până atunci. Trei zile în care mama mea îmi controla în mod obsesiv alimentaţia.

    A sosit ziua de duminică dimineaţa, duminică în care se dădea Cina. M-am trezit veselă. Ştiam că ceva se va întâmpla în acea zi. Am plecat spre biserică, am ajuns acolo şi m-am bucurat în Domnul. Numai că mi se strângea inima de câte ori mă uitam la mama mea. De câte ori vedeam durerea din ochii ei. La Cină, m-am aşezat pe genunchi şi m-am rugat şoptind: “Doamne, ştiu cât eşti de minunat. Ştiu că Tu poţi să faci orice. Ştiu ce înseamnă să fii cu mine, ce înseamnă să mă sprijini. Nu mă îndoiesc că Tu ai un plan cu viaţa mea. Dar, Tată, nu vreau să-i văd pe cei dragi suferind din cauza mea. Te rog, fă ceva. Facă-se voia Ta, Tată, am încredere în Tine”. M-am ridicat de pe genunchi extrem de fericită. Acum acea pace era şi mai mare în inima mea şi am zâmbit fără niciun motiv. Oamenii se uitau ciudat la mine, dar nu îmi păsa. Simţeam ceva. Îl simţeam pe El. Şi am ştiut că El mi-a spus că totul va fi bine, şi ştiam că aşa va fi. Pentru că ce spune Domnul meu, aşa şi este.

   Ajunsă acasă, am luat din nou aparatul de testare a glicemiei, şi, cu inima bătând puternic, mi-am chemat părinţii pentru o retestare. Cu ochii aţintiţi pe ecranul care trebuia să afişeze rezultatul, secundele ni s-a părut că s-au transformat în ore. Eu ştiam că va fi bine. 85. Am început să zâmbesc. Numărul afişat era 85. De la 280, am ajuns la 85. Nu m-a interesat nici măcar o explicaţie medicală, nimic. Nu m-a interesat pentru că eu am ştiut ce s-a întâmplat în viaţa mea. Dumnezeu a lucrat şi m-a învăţat ce înseamnă pacea din mijlocul furtunii. Şi am gustat-o din plin. E dulce şi nu o poţi întâlni nicăieri altundeva.

 Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri. Mi-a fost greu şi am tot amânat pentru că e riscant să te deschizi în faţa oamenilor. Pot fi judecată sau nu. Dar am realizat că e datoria mea să fac aceasta pentru că El a lucrat în viaţa mea. Şi poate pentru că cineva, acolo, în spatele ecranului se roagă de mult pentru aceste cuvinte. Pentru cuvintele: “Îndrăzneşte să crezi, Dumnezeu mai poate vindeca”. Dumnezeu te iubeşte atât de mult şi îţi doreşte doar binele. Tu de ce trăieşti în necredinţă?”. Degetele îmi tremură pe tastatură, dar ştiu că eu mi-am făcut datoria acum. Tu o faci pe a ta? Crezi?

Articol scris de Alina Ilioi