De câte ori Doamne am venit la tine cu ochii în lacrimi, cu inima ţinută în mâini şi făcută bucăţele? De câte ori simţeam că nu mai pot să respir, luptam cu aerul care parcă mă îneca şi cu ceaţa care parcă era tot mai deasă? Nici nu mai ştiu de câte ori Te-am apucat strâns de haină şi Te-am implorat să priveşti spre mine. Aş fi dat orice să primesc o gură de aer proaspăt, să mi se umezească buzele uscate. Mă simţeam ca un rătăcit prin deşert, fără apă şi fără nicio scăpare. Nu am înţeles atunci. Nu am înţeles că o dată cu mine, Te zbaţi şi Tu. Suferi şi Tu. Am înţeles poate prea târziu, că…fiecare lacrimă a mea este o picătură de pelin pe care trebuie să o bei. Poate prea târziu am înţeles că…Te-am răstignit de atâtea ori. Încă o dată. Şi încă o dată. Cu faptele mele, cu necredinţa mea. Atât de târziu am înţeles Dumnezeule cât de greu îţi este Ţie să zâmbeşti printre lacrimi. Cât de greu…cât de greu este să priveşti spre mine. Spre prelucrarea mea. Spre necredinţa mea.
Doamne, cât de greu îţi este să zâmbeşti printre lacrimi? Durerea mea Te doare de zece ori mai mult decât pe mine. Şi atât de greu înţeleg asta Dumnezeule! Atât de greu înţeleg că nu sunt singură în necaz. Că eşti zdrobit atunci când mă vezi tristă. Că Te doare inima de Tată când vezi cum îmi nenorocesc viaţa. Cum…gem în neputinţă. Cum alerg fără direcţie. Niciodată nu Te-am întrebat Doamne…cum poţi să te bucuri pentru un copil de-al Tău şi în acelaşi timp să plângi pentru celălalt? De câte ori Doamne ai suspinat de dor? De câte ori? Doamne, Tu-mi ştergi lacrimile de câte ori plâng. Dar Ţie? Ţie cine Ţi le şterge, Tată? Spune-mi…cât de greu îţi este să zâmbeşti printre lacrimi?
Un comentariu
MINUNAT!!!!