Nouă , creştinilor, ne place mult sentimentul de vinovăţie. Parcă nu mai putem scăpa de el. Ţinem strâns cu unghiile de o faptă făcută în trecut. Şi mai apoi, intervine şi acea gândire obositoare: “păcătosul de mine nu are iertare”. Nu ştiu cine ne-a învăţat aşa, dar nu Dumnezeu!
Da, e în regulă să recunoaştem că suntem păcătoşi. Chiar e recomandat. Dar trebuie să realizăm că odată ce-am cerut iertare şi sângele Lui ne-a spălat de orice păcat, lucrurile stau diferit. Tu eşti cineva. Eşti cineva prin harul Lui şi eşti iertat prin harul Lui. Dumnezeu nu vrea ca toată viaţa să stăm cu privirea plecată, capul în pământ şi să ne plângem de milă. El vrea să trăim pentru Slava Lui.
Cu siguranţă aţi auzit de acel curent “emo”. De acei tineri cărora le place să se rănească singuri. Cărora le place să sufere. Nu ştiu de ce, dar uneori am impresia că unii dintre noi le calcă pe urme. Ne pedepsim singuri atât de amarnic încât nici nu mai îndrăznim să ne plecăm pe genunchi. Oare nu Isus te-a eliberat? Nu El ţi-a dat iertarea de care aveai nevoie? De ce trebuie să alergăm de la o extremă la alta? Ori ne credem prea sfinţi, ori prea păcătoşi. Şi în orice extremă ne-am afla, nu putem să îndeplinim scopul lui Dumnezeu pentru care ne aflăm pe pământ, din această cauză.
Încetează să te mai condamni singur. Încetează să-l mai laşi pe diavolul să-ţi şoptească de nevrednicia ta. Că nu meriţi dragostea lui Hristos. Aminteşte-ţi că s-a plătit un preţ pentru ca tu să fii liber. Aminteşte-ţi că eşti atât de minunat, încât şi îngerii se miră de frumuseţea ta! De ce îţi place să te simţi mizerabil? Oare asta vrea Dumnezeu de la tine?
