Samuel Popescu: tânăr pentru India

   Sami? Pe mine Samuel Popescu m-a impresionat cu simplitatea lui. Cu ceea ce ascunde în el. Nu l-aş vota ca şi misionarul săptămânii, ci ca şi misionarul anului. La prima vedere mi s-a părut un băiat obişnuit, cu interese normale. După o discuţie mai îndelungată, am realizat că este un băiat dintr-o mie, că mai rar găseşti oameni cu o aşa dorinţă de arzătoare. Când alţi tineri, la vârsta de 23 ani au alte preocupări, el zi şi noapte visează cu ochii deschişi la momentul următor când va pleca din nou în India. Din nou alături de cei pe care trebuie să-i întărească. Este dedicat trup şi suflet Indiei. Un tânăr căruia nu i s-au acordat credite, care nu a primit nici măcar o încurajare. Când vorbeşte despre oamenii de acolo, se înflăcărează, o luminiţă i se aprinde în ochi şi zâmbeşte trist. “Alina, nu-ţi poţi imagina viaţa de acolo”,  îmi spune el cu privirea lăsată în jos. Pe măsură ce-i iau interviul, câte o lacrimă mi se scurge din ochi. Dar o şterg repede, afişez un zâmbet pe faţă şi-l privesc. Cad pe gânduri. Câţi dintre tineri au aşa o dorinţă pentru a misiona? Câţi tineri renunţă la tot, lasă familie, casă şi confort, pentru a merge într-o ţară unde nu cunosc pe nimeni? “Alina”. O voce caldă mă trezeşte din meditare. Sami încă povesteşte despre India. Scutur din cap şi-l rog să continue. Cu un timbru plăcut, începe o poveste dureroasă:

1.  Când ai simţit că Dumnezeu te doreşte misionar şi că eşti pus deoparte, în mod special pentru India?

Asta face parte din chemarea mea dinainte să mă nasc. Eu fac parte, după cum ştii, dintr-o familie cu zece copiii, eu fiind penultimul. Mama mea îmi povestea că înainte să mă nasc eu, medicii îi spuneau că nu va mai putea naşte niciun copil, că aceasta va fi un risc pentru ea sau pentru copilul pe care-l va naşte. Atunci ea, s-a rugat şi a spus că are credinţă şi că următorul copil îl va pune deoparte pentru Dumnezeu. Apoi, după câteva zile, ea a fost însărcinată. Medicii nu au fost de acord cu aceasta, nu i-au dat şanse de supravieţuire ei sau copilului, adică mie. După alte câteva luni de zile, a avut loc naşterea mea. Deoarece a fost un caz special, au asistat mai mulţi medici. Şi chiar dacă în acea perioadă era perioada comunismului şi nu aveau voie să vorbească public despre Dumnezeu, medicii, după naşterea mea cu succes şi supravieţuirii mamei mele, s-au adunat şi au zis că cred în Dumnezeu şi că El e mare.

La un an jumătate, am căzut de la etajul doi. Vecinii pe acea vreme ne urau, şi în loc să cheme ambulanţa, le-au zis în batjocură părinţilor mei să se roage pentru mine. Tatăl meu atunci, s-a pus pe genunchi împreună cu familia mea,  s-a rugat, apoi a chemat ambulanţa şi m-au dus la spital. Acolo, mi-au examinat tot trupul, iar medicii au spus din nou: „Acelaşi Dumnezeu l-a protejat. El este perfect sănătos”. La nici măcar două săptămâni de la această întâmplare, un alt copil de un an jumătate a căzut de la etajul doi, dar acesta s-a ales cu leziuni grave. Când am realizat cât de păzit sunt de Dumnezeu, deşi eram doar un copil, am început să mă rog: „Ce plan ai Tu, Doamne, cu viaţa mea?”. După ani de zile, am îngenunchiat din nou la marginea patului şi am strigat către cer: „Vreau un răspuns, de ce tocmai eu? Ce plan ai în viaţa mea?”. Atunci am primit un răspuns şi mi-a spus: „Nu te-am lăsat să mori pentru că tu trebuie să vesteşti evanghelia săracilor”.  Pe moment, nu am înţeles atât de bine ce vrea Dumnezeu să spună cu aceasta. Dar încetul cu încetul, lucrurile au devenit tot mai clare, m-am rugat mai mult şi aşa am ajuns în India.

2.Au fost momente în viaţa ta când te-ai îndepărtat de Dumnezeu?

Da, normal că au fost. Cel puţin în adolescenţă. Atunci am fost departe de Dumnezeu. Împreună cu fraţii mei şi cu alţi adolescenţi din anturajul nostru, am început să tâlhărim. Ziua în amiaza mare, aveam un cuţit cu noi şi luam telefoane, bani, tot ce găseam asupra oamenilor şi a tinerilor. Acesta a fost un moment în care nu înţelesesem vocea lui Dumnezeu şi planul Lui cu privire la viaţa mea.

3.Care a fost vârsta ta când ai plecat pentru prima oară în India? Cu cine ai plecat şi ce ai descoperit acolo?

Pentru prima oară am plecat în India la 18 ani jumătate. Am plecat undeva prin luna martie 2008. Am plecat singur, fără nicio sponsorizare, fără vreo organizaţie, fără nimic. Pur şi simplu nu am cunoscut pe absolut nimeni acolo. A fost primul meu pas făcut prin credinţă. A fost ceva extraordinar, pentru că ceea ce am întâlnit acolo, a devenit motto-ul vieţii mele şi ţelul vieţii mele. Îmi aduc aminte că citeam pe internet înainte să ajung în India, că sunt acolo tot felul de atentate, rebeliuni, explozii, răscoale împotriva creştinilor şi recunosc, îmi era puţin teamă. Ultimul cuvânt pe care mi l-a spus fratele meu Cornel, când a plecat a fost: „Să nu le spui că eşti creştin, că te vor omorî”. M-am gândit mult pe avion, şi când am aterizat, la aeroport m-a aşteptat un indian taximetrist. După o tăcere mare între noi, se uită la mine şi spune :”Auzi, tu eşti creştin”. Eu m-am făcut mic şi am zis: „Doamne, acum s-a sfârşit. Nu pot să mint”. Am recunoscut că sunt creştin, şi atunci a spus: „Şi eu sunt”. Acesta a fost impactul meu şi prima cunoştinţă în India. Au urmat fel şi fel de lucruri prin care Dumnezeu mă motiva.

4. Care a fost prima experienţă din India care te-a şocat? Care ţi-a schimbat modul de a percepe lumea?

Sunt mai multe.

5. Prima.

Să încep cu experienţa socială. Au fost momente când nu aveam ce să mănânc. Atunci îmi aduceam aminte de momentele când aruncam pâinea acasă sau făceam mofturi la mâncare. La asta mă gândeam. Cum eu nu-I mulţumeam lui Dumnezeu pentru ceea ce am. Am întâlnit oameni care îmi spuneau că nu mănâncă nimic cu zilele şi totuşi Il laudă pe Dumnezeu. Şi eu? Eu nu aveam ce să-I reproşez lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat. Am întâlnit oameni care nu aveau mai nimic, decât cămaşa de pe ei…şi totuşi erau plini de credinţă. Mă gândeam câte haine am eu şi cum totuşi încă mă plâng. Aceste lucruri m-au şocat. Mulţi oameni erau desculţi. Mergeam pe autostradă şi vedeam familii care trăiau la marginea drumului în corturi din nailon. Nu

mă gândeam că există aşa ceva,. Acesta a fost un prim impact în care am căzut în genunchi şi I-am mulţumit Lui pentru tot ce am.

Experienţa spirituală? Nu m-am gândit niciodată că aş putea să văd o minune, să o văd eu în faţa ochilor mei. Mă gândeam că mult mai târziu, pe la 40 de ani voi vedea aceasta. Sunt momente în care mereu îmi amintesc de asta. Eram undeva într-un sat, vesteam evanghelia şi a venit la mine un om, a tras de haina mea şi s-a uitat în ochii mei. Am văzut acolo o disperare. Mi-a spus că tatăl lui este paralizat şi mut. Şi m-a rugat să vin să mă rog pentru el. M-am uitat la el şi l-am întrebat dacă el crede în Isus şi vindecarea Lui. Şi dacă da, vin şi fac asta. Când am intrat acolo, am văzut un bărbat la 65 de ani, zăcând pe un scaun şi cu o gaură sub el în care-şi făcea nevoile şi am simţit în inima mea că Dumnezeu vrea să-l vindece. Pur şi simplu ne-am rugat pentru el, iar când am pus mâinile pe picioarele lui, acestea erau reci. Nu exista viaţă în ele. Băiatul lui a spus: „Hai să-l lăsăm să meargă”. I-am spus: „Dacă tu crezi, atunci ridică-te în numele lui Dumnezeu”. Atunci, un om la 65 ani, am văzut cum reînvăţa pur şi simplu să meargă. Fiul lui atunci a mai spus: „Hai să ne rugăm ca Domnul să-i deschidă gura ca să vorbească”. Ne-am rugat şi acelui om i-a revenit glasul. El, care nu vorbea înainte nici malaesia, acum vorbea engleza cu mine. Prin asta Dumnezeu mi-a arătat că El nu are limită, că El nu se poate limita. Atunci am realizat că El are mult mai mult de lucrat şi arătat acolo.

6. De ce crezi că Dumnezeu te-a ales pe tine în această călătorie pe vieţii, pe care trebuie să o faci? De ce tu?

În primul rând cred că este disponibilitatea. Trebuie să fii disponibil. A trăi prin credinţă nu e egal cu a spune că trăieşti prin credinţă. Ca să faci asta, trebuie să treci prin felurite încercări. Nu e egal cu a spune de la amvon, a spune poezii şi a cânta despre credinţă, cu faptul că trăieşti prin credinţă. A trăi prin credinţă doare. Mulţi creştini caută să evite această durere. Fug. Doresc să o spună doar de pe buze. Mulţi mi-au spus să nu mă duc, că nu trebuie. Am fost disponibil şi am plătit preţul ăsta. Trebuie să poţi să accepţi voia lui Dumnezeu în viaţa ta.

7. Ce sacrificii a trebuit să faci, dacă le poţi numi aşa, pentru a urma această cale?

Au fost foarte multe. Familia mea nu m-a înţeles, pentru început. Pentru ei aceasta era ceva nou. Asta a fost o durere în sufletul meu, ştiind că trebuie să-i las într-o dilemă. Mi-au dat binecuvântarea, dar nu au înţeles chemarea mea. Al doilea preţ a trebuit să-l plătesc cu sănătatea mea. La un moment dat am fost foarte bolnav şi nu înţelegeam. Cum aş mai putea să vindec pe alţii, eu fiind bolnav? Bineînţeles, Dumnezeu nu m-a lăsat, m-a vindecat complet. Am mai plătit cu multe lucruri: am stat înfometat, am simţit ce înseamnă să nu ai ce mânca, să nu ai cum să te descurci…de multe ori predicam Evanghelia cu riscul vieţii. Eu de când m-am urcat în avion, m-am declarat mort. Am ştiut că a predica evanghelia într-o ţară ca India este ilegal şi înseamnă moarte. Nu-mi mai pot iubi viaţa. Ştiu că dacă o iubesc, e posibil să o pierd. M-am lăsat în mâinile Lui şi ori de câte ori vesteam Evanghelia, mă gândeam că sunt ca un muribund, ca cineva care predică pentru ultima oară. Oricând puteam fi arestat sau să mi se ia viaţa…sunt multe preţuri pe care le plăteşti dacă le pui cap la cap. Nu le-am dus prin puterile mele, ci prin Dumnezeu.

8.Ce le-ai spune tinerilor care simt că nu au niciun scop pe Pământ?

Mulţi tineri spun asta. Majoritatea spun că nu ştiu ce să facă…că nu au nicio chemare. Probabil nu şi-au dorit-o cu adevărat. Nu există creştin care să nu aibă de făcut nimic pentru Domnul. Poate doar să spună că nu are. Eu nu pot să spun că nimic din trupul meu nu valorifică. Am nevoie de fiecare mădular din el. Şi de ochi, şi de mâini, şi de picioare. Aşa şi cu creştinii. Pentru fiecare om este loc în slujba lui Dumnezeu…Nu există nicio scuză ca să nu-L poţi urma pe Dumnezeu…

Îmi aduc aminte ceva mereu. Trebuia să dau banii pentru o evanghelizare, m-am dus şi mi-am verificat contul: 0. Nu era nimic în el. Am început să mă rog pentru asta pentru că aveam mare nevoie de bani pentru acea evanghelizare. Am plecat la drum, după 100 de km, am mai verificat la o altă bancă:0. Am disperat şi mai tare, am ajuns la evanghelizare dar gândul meu era acolo. Că nu aveam cu ce plăti evanghelizarea. A doua zi dimineaţă iar am verificat. Niciun ban. A treia zi, acelaşi lucru. Eram tot mai disperat…M-am urcat în maşină şi am oprit totuşi la un alt bancomat. Am băgat cardul şi am dat să scot banii. Când am văzut că bancomatul începe să numere, nu mi-a venit să cred. Am scos banii şi am povestit păstorului modul cum El a lucrat. Nu ştiu de unde au apărut banii pe cont…dar din fericire am ajuns şi am plătit evanghelizarea. Astfel de lucruri mă presau mai mereu.

9. Ce planuri ai pentru India?

Dumnezeu lucrează în mod deosebit. În India am lucrat cu foarte mulţi păstori. Ei ziceau că nu se merită să irosim harul. Că trebuie să trecem la un nivel mai înalt. Atunci, am primit provocarea de a începe evanghelizările pe stadioane. Vrem să deschidem orfelinate, să deschidem cantine, să plantăm biserici. Sunt lucruri care s-au născut în inima mea de prima dată când am ajuns în India.

10. Zi-mi te rog condiţiile pe care le-ai văzut acolo, în India.

Am fost cred că în cel mai sărac sat din India. Toţi mergeau desculţi. Când am apărut cu maşina în satul acela, se uitau de parcă nu au mai văzut niciodată aşa ceva. Trăiam într-un hotel care se zicea că e bun, dar mă spălam cu apă care mirosea a mormoloci, şi câte şi mai câte. Sunt nişte condiţii mizere.  Neimaginabile.

 Interviu realizat de Alina Ilioi