Dacă-mi va fura cineva binecuvântarea?

         Stăm cu mâinile întinse, palmele deschise şi ochi de vulturi. Privim în jur suspectând pe toată lumea şi, de câte ori cade câte ceva în mână, o ducem repede aproape de ochi, ne ascundem într-un colţ şi dăm din coate ca nu cumva cineva să se apropie. Şi dacă din întâmplare, şi pun accentul pe întâmplare, se întâmplă ca cineva să fie prea aproape, scuipăm cu venin şi aruncăm cu flăcări. Ăştia suntem noi. Înfometaţii după binecuvântări. Şi cine ne poate condamna? Cui nu-i plac binecuvântările?

     Numai că de-a lungul timpului, am uitat că binecuvântările ni se dau fără să le merităm. Am făcut din ele un ţel, un obiectiv de atins şi suntem dispuşi să îl atingem. Indiferent de preţ. Indiferent pe cine ar trebui să călcăm în picioare. Ne-am obişnuit ca prea des să fim iertaţi, prea des să ni se mângâie orgoliul şi ne-am obişnuit cu lucrurile pe care nu le merităm. Ni se pare ceva normal ca noi să vedem, iar alţii să se zbată în beznă. Ni se pare ceva normal să auzim ciripitul de păsărele, în timp ce alţii se luptă cu deficienţă de auz. E mult prea normal pentru noi faptul că putem vorbi, în timp ce alţii suferă în tăcere. E prea normal pentru că ne-am prea obişnuit. Şi ne-am obişnuit atât de mult, încât nu mai stăm cu palmele făcute căuş ca să primim binecuvântarea, ci ne aducem găleţile încăpătoare în care se află mândria, orgoliul şi eul nostru şi aşteptăm să curgă binecuvântările peste ele.

   Demult nu mai suntem un umăr pe care poate plânge fratele nostru, pentru că ne e prea frică să nu cumva, în timp ce stă pe umărul noastru, să ne înjunghie pe la spate. Şi din păcate am uitat că un caracter onorabil se obţine din prelucrare. Am uitat că aurul se obţine abia după ce a fost scos din foc. Am uitat de acea cruce pe care trebuie să o purtăm. Am transformat-o în machete sau în cruciuliţe mici pe care le atârnăm la gât, în speranţa că şi asta se socoteşte ca o cruce purtată.

Suntem creştini, numai că am uitat ce înseamnă a fi creştin. Am uitat că acest nume îţi era acordat în trecut împreună cu o temniţă şi curgere de sânge. Ne batem în piept de parcă noi am descoperit lumea şi aşteptăm să primim, şi iar să primim. Am ajuns să dăruim doar în speranţa că ni se va da înzecit înapoi. Şi cine ne poate condamna? Cine ne poate condamna, când Cel care condamnă e bun doar pentru a ne da binecuvântări?

Trist. E trist pentru că pe măsură ce citim aceste rânduri, fiecare din noi ne regăsim câte puţin. Ne regăsim deşi nu ne place aceasta. Dăm din cap la fiecare cuvânt şi duhul se întărâtă în noi. Unii, cu furie, strâng din pumni şi gândesc “Cine-i dă dreptul să scrie aşa ceva? Cine e ea? Ce ştie ea?”. Şi aveţi dreptate. Sunt un nimeni. Sunt şi eu o vânătoare după binecuvântări. Pentru că asta am devenit noi, dragii mei. Vânători. Şi ştiţi care e primul pas spre vindecare, nu? Recunoaşterea. Ştiţi ce e cel mai trist? Că pe măsură ce citiţi cuvintele mele, priviţi în jur cu  suspiciune şi vă întrebaţi: “Dar dacă-mi va fura cineva binecuvântarea?”. Nu o vor fura. Ai furat-o singur de mult timp.

Articol scris de Alina Ilioi