Sunt momente, Domnul meu, când nu am ce să-Ţi spun. Sunt momente când cuvintele sunt mai prejos decât ceea ce simt. Tot ce ştiu este că mă aşez pe genunchi şi mă trezesc la poala crucii Tale. Acolo mă simt în siguranţă. Acolo ştiu că oricât de păcătoasă aş fi, niciodată nu sunt PREA păcătoasă pentru a mă putea ierta. La fel şi eu, ca oricare om, uneori caut lucruri, sentimente pe care nu le găsesc. Sunt conştientă de imperfecţiunea mea, sunt conştientă cât de mult Te rănesc şi mă doare. Mă doare fiecare cădere de-a mea, mă doare de fiecare dată când răul este lipit de mine. Mă doare chiar şi când văd păcatul în jurul meu. Mă doare pentru că ştiu că şi pe Tine Te doare. Doamne, să fim realişti. Nu merităm o aşa iubire din partea Ta. Nu merităm nici măcar să privim spre Tine.
Toţi îl acuzăm pe Iuda pentru că Te-a vândut. Dar nu realizăm că NOI Te-am vândut mai ieftin decât el. Te-am vândut pentru o clipă, pentru o plăcere de o secundă, pentru un păcat, pentru îmbrăţişarea unui demon.
Şi ştii ce este mai rău, Doamne? Că nu realizăm că ne scufundăm tot mai adânc. Nu realizăm că Tu eşti gata să ne ierţi chiar dacă Te-am rănit… Nu mai ştim unde alergăm, Doamne. Iartă-ne…iartă-ne pentru că am uitat ce bine este să stai la umbra crucii Tale.
