Sunt de partea cealalta a baricadei. Lumea e dincolo. Eu stau ascunsa în mine, fara sa întrevad lumina. Oamenii vorbesc despre comuniune, despre bucuria de a fi împreuna. Dar uneori cuvintele par lipsite de sens si se izbesc de noi fara sa ne produca nicio reactie. Locuiesc intr-o casa de jale. Dumnezeu spune ca e mai bine sa mergi intr-o casa de jale pentru ca devii mai intelept…
Întotdeauna am crezut ca o casa de jale te învata ca exista valori eterne, mai importante decât cele care trec. Dar lectia casei de jale arata diferit pentru cel care traieste în ea. Esti singur acolo. Ceilalti nu mai exista. Nu mai este decât mutenia durerii tale. Cuvintele devin poveri. Singurul mesaj care mai ajunge este cel al inimii. Al unei inimi la fel de ciobite ca si a ta.
Cum arata casa de jale? Are flori pe masa, perdele curate, rufe împaturate cu grija. Si totusi, îti vine sa fugi din ea. Te ustura inima. Simti ca se pravaleste totul pe tine. Casa de jale o porti tot timpul cu tine, ca melcul. Si când iesi din ea, îti ramâne, nu stiu cum, înauntru tau.
Mai sunt si multe întrebari. Pe lânga “de ce, mie?” mai este si “cum sa ies de aici?”. Exista scurtaturi, desigur. Dar ciudat, de când ma stiu am senzatia ca am ales calea cea mai dificila, calea cu spini. Ca ma doare, ma costa mult pentru ca am ales sa merg pe aici. Si totusi e singurul drum pe care pot merge. Se potriveste cu ceea ce este în mine.
Durerea e un drum cu sens unic. Nu vine nimeni din faţă sa te întâlneasca. Esti singur cu lupta ta. Cum singur? Dar Dumnezeu nu e alaturi?
Ba da, sigur ca este. Dar intervine atunci când considera El ca este momentul. De multe ori, nu asa cum astept eu si nu atunci când astept. Si cum ramâne cu „Cheama-Ma în ziua necazului…”? Este în mod sigur valabil. Singura explicatie este ca Dumnezeu nu considera necaz tot ceea ce eu numesc necaz.
În casa de jale stau în liniste si-L astept. Iar daca Dumnezeu nu intervine nicidecum, probabil ca eu n-am necazuri.
Oare?…
„Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu au ajuns la capat…
Domnul este bun cu cine nadajduieste in El, cu sufletul care-L cauta”.- Plangeri 3 scria Ieremia in timp ce in jurul lui se destrama tot ceea ce considerase important David scrie cel mai lung psalm – 119 – nu intr-un apogeu al carierei sale, ci atunci cand era: „ca o oaie pierduta, sufletul geme inlauntrul meu”(Psalmul 119 ). Noi asociem textele acestea cu momente de bucurie si culme spirituala. Dar ele au fost scrise intr-o „casa de jale”. Oare cum suna psalmul meu?
Cristina Olariu
