Oameni simpli, mărturii puternice – Elisabeta Breazu

Mă numesc Elisabeta Breazu, am 61 de ani, sunt pensionară și locuiesc în orașul Făgăraș, județul Brașov. Am crescut 2 copii și am trei nepoți.

Am venit în Făgăraș cu mulți ani în urma tocmai din câmpia Banatului și provin dintr-o familie de maghiari.
Pe Dumnezeu Îl cunoșteam în felul meu. Știam despre dragostea Lui pentru noi și momentele când am început sa ma gândesc mai profund la El a fost atunci când am plecat la școală la Arad. Aveam 14 ani și a fost prima mea ieșire de acasă de lângă părinti, departe de locurile natale. Mi-a fost foarte greu și am suferit mult. Au trecut multe luni de zile pana când m-am obișnuit cu aceasta schimbare, dar în toata aceasta perioada am început sa vorbesc cu Dumnezeu. Nu știam ca acele discuții cu Dumnezeu erau rugăciuni, dar ce simțeam era ca El ma ajuta. De mulțumit nu Ii mulțumeam niciodată, deoarece eram un copil egoist. Știam sa cer, dar nu știam sa mulțumesc.

În acești cinci ani cât am fost la scoală l-am întâlnit pe soțul meu. El era mai mare decât mine cu trei ani și era foarte matur. S-a purtat cu mine foarte frumos, m-a ocrotit, m-a îndrumat și învățat multe lucruri pe care nu le știam. Astfel am ajuns sa îl îndrăgesc foarte mult. Împreuna am reușit mai apoi sa-i convingem pe părintii noștri sa fie de acord cu căsătoria noastră.

Socrii mei ne-au primit în casa lor din Făgăraș cu inima deschisa și eu m-am atașat de ei din prima clipa. Am trăit împreună treizeci de ani.

În aceasta perioada i-am cunoscut atât pe ei, cât și pe bunicii soțului, oameni cu adevărat credincioși. Am văzut diferențele dintre modul lor de viata și comportare și modul de viata și gândire al familiei mele. Totuși, de câte ori eram invitata de socrii mei sa merg la biserica cu ei, ii respingeam cu înverșunare. Însă, fără sa-mi dau seama de acest lucru, Dumnezeu lucra în viata mea cu foarte multa migala și cu îndelunga răbdare. El trimitea mereu în calea mea prieteni, frați și surori de la biserica unde mergeau socrii mei, copii credincioși, și prin ei aveam sa-L cunosc pe El și puterea Lui.
Având intre timp doi copii frumoși, o meserie pe care o iubeam, eram foarte mulțumita de viata mea, însă nu conștientizăm ca toate acestea veneau din mana lui Dumnezeu. Eram plina de egoism și credeam ca eu sunt foarte buna în ceea ce fac și de aceea am aceste realizări frumoase.

Când aveam în jur de patruzeci de ani, Domnul m-a trecut prin încercări mari. Am fost bolnava aproape sase luni fără sa se știe exact care este boala de care sufeream. Am trecut printr-o operație crezând ca am cancer. Au fost nopți și zile de groaza și, cum la necaz omul aleargă la Dumnezeu, asa am făcut și eu. Și El, din nou, mi-a auzit strigatele mute și m-a vindecat.

Părintii mei s-au îmbolnăvit și, deși eram departe de ei, trebuia sa-i ajut cum puteam. În aceeași perioada și socrii mei – care aveau aproximativ aceeași vârsta cu părinții mei – au căzut și ei la pat și nu mai știam cum sa ma împart sa-i ajut și pe ei. Au fost momente cumplit de grele în care credeam ca nu ma voi mai trezi dimineața de oboseala. Eram sfârșită și ma simțeam fără putere. Pe lângă asta, serviciul meu de educatoare îmi cerea liniște, răbdare și zâmbet pe fata. Copiii mici te “citesc” imediat și simt orice schimbare în modul tău de comportare. Eram foarte tulburata și rugăciunile mele simple, pana atunci, s-au transformat în strigate disperate după ajutor. Și, asa cum în Scriptura scrie ca Domnul Dumnezeu a auzit strigatele poporului evreu, asa cred ca a auzit și strigatele mele lăuntrice. Începusem sa cer Domnului credință, putere de a ma putea ridica din patul meu și într-adevăr, dimineața eram ca noua. Astfel ca plina de energie și zâmbitoare puteam deschide USA camerei în care socrii mei zăceau bolnavi iar mamei soacre, care era paralizata, puteam din nou sa-i pun zeci și zeci de întrebări referitor la ce voia sa mănânce, ce-și dorea sa fac pentru ea. (Din momentul în care a paralizat și pana a plecat dintre noi ea nu a mai putut vorbi și numai prin semne își exprima dorințele.)

În toata aceasta perioada atât eu cât și soțul meu eram uimiți sa vedem atâția oameni credincioși dar și necredincioși care se interesau de noi și de soarta socrilor mei și ne ajutau cu ce puteau. Ne miram eu și soțul meu cum de am găsit atâta ajutor de la oameni străini care nu ne erau rude și pe mulți nu-i văzusem niciodată. Ei ne-au întins o mana de ajutor în acele clipe grele. Acum știu ca toate acele minuni le-a făcut Cel Atotputernic, era lucrarea Lui pentru transformarea inimilor noastre din inimi de piatra, nepăsătoare, în inimi de carne simțitoare și iubitoare pentru El și nu numai. Lacrimi de bucurie îmi curgeau oridecâteori veneau frați și surori de la biserica în casa noastră ca sa-i vadă pe cei bolnavi și sa se roage atât pentru ei cât și pentru noi. Nimeni nu se rugase vreodată pentru mine și pentru familia mea. Începusem sa simt acea căldura care inunda inima mea. Era un sentiment pe care nu-l cunoscusem pana atunci.

Domnul în continuare lucra cu răbdare la inima mea și o pregătea ca sa răspundă chemării Sale.
Acest moment a sosit atunci când am pășit pentru prima data în Casa Lui, în Biserica Baptista ¨Betania¨ din Făgăraș. Chiar din prima zi a vizitei noastre aici (ultima duminica din luna martie a anului 2001), după terminarea slujbei când ne îndreptam spre casa, atât eu cât și soțul meu am conștientizat ca nu avem mai mare dorința pe lumea asta decât sa fim primiți în aceasta biserica. Doream sa ascultam Cuvântul Domnului, Cel care aduce pace și liniște în sufletele noastre și sa-I putem mulțumi pentru toate lucrurile pe care abia acum am realizat ca le primisem din Mana Lui. Sa-I mulțumim ca Îl cunoaștem pe El și puterea mântuirii Sale. În același an, 2001, în data de 12 august am fost botezați. Am găsit ceva ce nu mi-am putut imagina în niciunul din visele mele. În biserica am început sa ma ocup de copilași împreună cu alta sora și, împreună cu ei la Școala Biblica, am descoperit tot mai profund Cuvântul lui Dumnezeu.

Mântuirea este cel mai de preț dar pe care l-am putut primi de-a lungul vieții mele. Mulțumiri eterne Domnului pentru mila și dragostea Lui. Nimeni și nimic nu ma va desparți de Domnul meu.

“Pot sa se mute munții, pot sa se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clatină.” Isaia 54:10