„În viaţă, important nu e să ajungi, ci să mergi, să fii pe drum” (Jose Ortega Y Gasset)
Cel mai adesea, situaţiile neplăcute, necazul, sunt cele care nasc în minte nedumeriri de genul: „Totul mergea bine, succesul era de partea mea, atinsesem culmea, în timp ce răul, iată, pândea la orizont…” În general, binele, reuşita, bogăţia, surprizele plăcute sunt percepute de oameni ca fiind starea firească la care ar trebui să tindem cu toţii şi pe care, atunci când o obţinem, căutăm s-o menţinem cât mai multă vreme ca şi când aceasta ar fi mereu „linia de sosire” în maratonul vieţii.
În realitate însă, binele şi răul, care ni se întamplă, se succed pe o traiectorie sinusoidală ale cărei urcuşuri şi coborâşuri oscilează de-a lungul unei linii orizontale: când deasupra, când dedesubtul ei. Ambele sunt, de fapt, excrescențe, ieşiri din contur, convulsii ale vieţii, valuri ale unei mări hărţuite de furtună şi, ca în orice furtună, nu lipsesc norii negri ai urii, vântul puternic al mândriei, tunetele răzbunării, fulgerele sclipitoare ale minciunii.
Toate acestea şi multe altele stârnesc valurile care urcă, apoi se prăbuşesc , producând spaimă, prăpăd şi moarte. Iar pe aceste valuri, pluteşte, în derivă, barca omenirii într-un zbucium continuu, pentru că, pe cârmă, stau fixate cu obstinaţie, firave şi vulnerabile, mâinile necredinţei, aşa cum se întâmplă în vorbele lui Iacov (1:6): „Dar s-o ceară cu credinţă (Înţelepciunea), fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo”.
Cine însă, ne-ar putea menţine pe drumul fără înălţări măgulitoare urmate de căderi dezamăgitoare, aflate parcă într-un proces continuu de compensare reciprocă?! Oare, cum ne putem păstra echilibrul fără a stârni valuri pe marea vieţii, valuri ce ne ridică într-un avânt ameninţător, creându-ne falsa imagine de cuceritori, după care ne coboară la fel de vijelios punându-ne eticheta de nefericiţi?!
Doar cărările lui Dumnezeu ne pot oferi siguranţa, fiindcă pe ele se plimbă dragostea „cea îndelung răbdătoare, plină de bunătate, care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se gândeşte la rău, nu se mânie, nu se ceartă…” ca să stârnească valuri, ci din contră, „acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte şi suferă totul” (1Corinteni 13). şi tot pe aceste drumuri, primim „Înţelepciunea care vine de Sus” şi care „curată, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune…” (Iacov3:17), ne va ajuta să înţelegem că viaţa însăşi este un dar inestimabil şi ne va învăţa să percepem căderile ca pe nişte trepte către perfecţiune, iar din înălţări să facem prilejuri de mulţumire lui Dumnezeu întocmai ca „bogatul care se laudă cu smerirea lui” (Iacov 1:10), ştiind că „ mândria merge înaintea căderii”.
Iată un mod de a urca tot timpul…
Sabina Negrut
