Încearcă pentru un moment să-ţi imaginezi o altfel de lume. Te scoli dimineaţa devreme, nici nu aprinzi lumina până la baie… ştii drumul, l-ai facut de sute de ori pe întuneric. Te îmbraci, încui uşa şi pleci. Şi azi, ca Şi ieri, vremea e la fel, eşti gata de aceeaşi zi. Cum ai ieşit din casa, în capatul strazii ai vazut o silueta rece cu forma umana, un om facut parca din intuneric, de o raceala ce ai simtit-o pana in maduva oaselor. Asa ceva nu ai mai simtit niciodata si este un fapt atat de neobisnuit incat imediat stii sigur ca ziua aceasta nu are cum sa mai ramana o zi ca oricare alta. Personajul nostru scutura din cap incercand sa alunge imaginea, spunandu-si ca ceva atat de ciudat nu poate sa fie decat o iluzie. Rutina serviciului ii va aminti ca “nimic interesant” este regula vietii de zi cu zi. Porneste masina, iar la capatul drumului se aude un scartait de roti, o frana puternica.
La volanul masinilor de pe strada, pe trotuare, plimbandu-se ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, o gramada de oameni de intuneric, reci. In toata aceasta invalmasala de groaza, se pot vedea cativa oameni de lumina pasind prin intuneric intr-un ritm obosit, nesperiati, neafectati de nimic, ca si cand ar face parte in mod natural din peisaj. Un sentiment nou il cuprinde. O mila de care nu se credea capabil, un sentiment ingropat de zilele aceleiasi rutine, printre lacrimile regretului de a trai prea mult printre oameni fara rost.
Omul nostru stie cine sunt umbrele reci si cine sunt oamenii de lumina. Ridicandu-si privirea, incercand sa se aranjeze in oglinda retrovizoare, se vede pe sine „altcumva”: o lumina frumoasa, stralucitoare, un fiu de Dumnezeu. Oamenii de intuneric, oamenii de lumina, suntem noi si semenii nostri. Unii sunt fii ai intunericului, oameni fara Dumnezeu si au ca destinatie iadul, ceilalti sunt copiii lui Dumnezeu, fii ai luminii. O asemenea intamplare pare departe de domeniul realului, dar intr-o oarecare masura tot ce ne separa de acest peisaj este ceea ce noi numim moarte.
Dar moartea exista doar pentru cei ramasi in urma, pentru cel mort incepe o viata mult mai profunda in care relitatea vesniciei devenind palpabila, se transfoma intr-o bucurie de nedescris sau intr-o suferinta sfasietoare. Imagineaza-ti deci ca ai murit , iar in timpul vietii ai fost un slujitor al Domnului Dumnezeu. Dintr-o data intri intr-un loc de o frumusete de nedescris, dragostea pe care o stiai in cele mai bune momente traite este o umbra nesemnificativa in comparatie cu ce simti acum, totul te inunda de bucurie si pace !
In jurul tau sunt oameni gloriosi, imbracati cu lumina; oameni cu care te-ai certat in timpul vietii si erai sigur ca nu aveau cum sa prinda cerul, oameni nebagati in seama, vecinul de alta religie care refuza sa vina la biserica ta, pastorul/preotul bisericii tale e aici; pastorul/preotul pe care nu ai reusit sa-l ierti pentru ca el, un om al lui Dumnezeu ti-a gresit o data inchizandu-ti usa in nas pentru ca nu te-a pus pe tine inaintea problemelor lui ! Chiar daca mai totul depaseste logica pamanteasca esti surprins profund de tot ce gasesti si esti plin de bucurie !
Chiar daca trecerea e brusca, incearca acum sa-ti imaginezi opusul. Ai murit iar in timpul vietii ai fost un om ca toti ceilalti. Este adevarat ca nu ai avut o viata de exceptie, o viata inchinata Domnului, dar cu toate astea nu meritai chiar iadul. Dintr-o data, in fata vesniciei, fara nicio vorba din partea cuiva, stii sigur, si gandul acesta te ingheata, ca pentru vesnicie trebuia sa te pregatesti printr-o viata de exceptie. Stii ca acesta e primul gand al unei vesnicii negre ! Iti simti corpul inclestat de niste forte care iti vor raul si esti tarat prin cel mai infiorator loc imaginat vreodata. Ai vrea sa fii rupt in bucati, sa stii ca asta ar fi ultima suferinta dar aici nu exista nici timp, nici moarte ! Esti tarat printre oamenii pe care ii credeai sfinti.
Il vezi aici pe vecinul tau, pe pastorul/preotul bisericii tale ! Au toti parca mii de ani si nu pot sa moara ! Iadul este si el cea mai groaznica surpriza rezervata celor care nu L-au ales pe Dumnezeu ! In cazul in care ai reusit sa intri in pielea omului ce a trecut prin rai si apoi in iad, rasufla usurat: inca traiesti !
Oamenii pe care nu ii bagai in seama, vecinul de alta religie, pastorul/preotul bisericii unde mergi sunt tot aici. Cum ar arata vietile noastre daca am vedea o clipa cerul, daca am vedea pentru o clipa iadul ? Dintr-o data am crede altcumva in cele doua realitati ce ne stau in fata ? Cum ar arata vietile noastre daca am reusi sa-l vedem pe aproapele nostru asa cum va fi el dupa moarte ? Nu credem oare in iad, in rai sau poate nu credem ca murim ? Dar sa nu vorbesc de extreme… si asa alegerile noastre au ca sfarsit fapte, cuvinte iar dupa acestea se trage o linie care se aduna in vesnicie… asa ca oricum am intoarce-o, viata pare mai serioasa decat o credem a fi.
Personajul nostru a avut sansa de a vedea lumea pentru o zi cu alti ochii. Nu stiu masura in care el a reusit sa se schimbe. Incerc sa intru in pielea lui pentru ca deocamdata nu reusesc sa inteleg porunca „iubeste-ti vrajmasul! ” decat asa. Cum sa-mi inving mania care ma hartuieste in fiecare zi la volan, cand oamenii nu ma aplauda atunci cand lupt pentru asta ? Cu cat stam mai departe de „vesnicie” cu atat mania si „dinte pentru dinte” par raspunsuri mai apropiate inimii noastre! Ramane intrebarea: O inima pentru vesnicie sau pentru pamant ? Raspunsul pamantului il stiu: manie, amaraciune, dispret, ironie, ura ! Raspunsul vesniciei sta in dragoste, aici avem doar o farama din ce ne asteapta, dar e singura farama pentru care se merita sa traiesti! Uit de vesnicie pentru ca incerc sa o privesc de pe pamant ! Oare cum ar arata pamantul daca l-as privi din vesnicie ?
Daniel Negrulescu
