Mă numesc Ionuţ Maria. M-am nascut în 18 februarie 1953, în comuna Bogdan-Vodă, judeţul Maramureş şi acum locuiesc în orasul Făgăraş. Am crescut într-o familie ortodoxă. Părinţii mei erau oameni cu frică de Dumnezeu, o frică pe care mi-au transmis-o şi mie încă de mică. Îmi amintesc că uneori, tatăl meu citea dintr-o Biblie foarte veche şi eu îl ascultam cu multă atenţie.
Am aflat că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos să moară pe cruce pentru păcatele noastre. Dar nu aflasem nimic despre mântuire. Mai ales că ea este personală. Fusesem învăţată şi că oamenii buni vor merge în rai, iar cei răi în iad. Astfel că mă luptam din răsputeri să fiu cât mai bună, să ascult de părinţii mei, să nu mint, să nu fur. Nu doream să ajung în iad. Mergeam regulat la biserică, mă spovedeam, rosteam rugăciunile pe care le învăţasem de la părinţi şi mă străduiam să fiu tot mai aproape de Dumnezeu. Ajunsesem până în punctul în care, la terminarea liceului, am luat decizia de a mă călugări, de a merge la mănăstire. Cum însă părinţii mei nu au fost de acord, am renunţat la aceasta idee.
Începusem să mă gândesc la întemeierea unei familii şi eram conştientă că numai Dumnezeu îmi va putea da un soţ şi mai apoi copii. Aşa şi a fost: Dumnezeu m-a binecuvântat cu un soţ iubitor şi cu un fiu bun şi i-am multumit că m-a ajutat să am o familie minunată. Îi mulţumesc şi acum neîncetat pentru ei.
Dar sufletul meu era gol şi tânjea după Dumnezeu. Mă trezeam uneori noaptea şi nu mai puteam să adorm, plângeam şi simţeam mereu o povară grea în sufletul meu. De asemenea îmi era o frică cumplită de moarte deoarece nu mă simţeam pregătită să trec dincolo.
Slăvit şi binecuvântat să fie Domnul şi Mântuitorul meu iubit, Isus Hristos, că nu m-a lăsat în starea aceea de chin! La serviciu am ajuns să cunosc o persoană pe care am îndrăgit-o şi iubit-o din primul moment. Această colegă – aflasem că era pocăită – se evidenţia mult prin comportamentul ei deosebit de frumos şi prin o vorbire “dreasă cu sare” şi, de asemenea, mi-a plăcut mult numele ei “Sara” (care aflasem că este un nume din Biblie). Mă uitam la ea ca la o sfântă. Am discutat mult împreună. Ea mi-a spus lucruri minunate din Cuvântul Lui Dumnezeu, mi-a vorbit despre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos, despre răscumpărarea făcuta cu sângele Său. Şi atunci am aflat pentru prima oara că mântuirea este personală şi că o pot avea şi eu dacă voi crede că Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi dacă Îl primesc ca Domn şi Mântuitor. Mi-a dăruit şi o Biblie pe care am început să o citesc cu foarte mare interes şi, pe măsură ce continuam lectura, Dumnezeu începuse să mi se descopere tot mai mult. Îndrăgeam tot mai mult Sfânta Scriptură şi nu mă mai puteam dezlipi de Ea. Începeam să descopăr dragostea infinită a Lui Dumnezeu şi planul Său minunat de mântuire pe care l-a avut cu privire la mine.
În primăvara anului 1991 am fost invitată la o seară de evanghelizare organizată de biserica baptistă din Galaţi. La acest eveniment, mesajul vorbitorului a pătruns atunci atât de adânc în inima mea, încât am hotărât să-mi predau viaţa în mâna lui Dumnezeu, primindu-L astfel ca Domn şi Mântuitor al fiinţei mele. A fost cel mai fericit moment din viaţa mea. Radiam de fericire.
Am început să frecventez biserica baptistă din Galaţi, dar soţul meu a fost atât de împotrivitor, încât mi-a interzis pur şi simplu să mai merg la o “biserică de pocăiţi”. Mi-a spus că eu am fost întotdeauna credincioasă şi că e bună şi biserică ortodoxă. Datorită faptului că au început certurile şi discuţiile în familie, am continuat să merg înapoi la biserica ortodoxă. Însă simţeam că locul meu nu este acolo şi sufeream mult. Plângeam şi mă rugam cu lacrimi fierbinţi ca Dumnezeu să-L cerceteze pe soţul meu şi să ajungă şi el să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal, să fie şi el mântuit. Tânjeam să fiu cu copiii lui Dumnezeu la părtăşie, să Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună noii mei fraţi şi surori din biserica baptistă. Bucuria şi fericirea mea erau să fiu cu ei. Dar timpul trecea şi nu vedeam niciun rezultat.
Însă, 8 ani mai târziu, Dumnezeu a îngăduit o încercare grea în viaţa mea şi a familiei mele. În luna februarie a anului 1999 s-au făcut restructurări la Banca Agricolă acolo unde lucram eu, lucru ce a dus la pierderea locului meu de muncă, un post foarte bine plătit. Soţul meu era în şomaj tehnic şi tot în acea lună mama soacră, o persoană pe care am iubit-o foarte mult şi care îmi devenise o adevărată mamă, a fost diagnosticată cu cancer, şi era în metastază. În acea perioadă grea am simţit cercetarea lui Dumnezeu peste mine şi familia mea şi atunci am luat hotărârea să-L urmez pe Domnul meu şi să nu-mi mai fie teamă de soţul meu. I-am comunicat hotărârea mea, însă el nu s-a mai împotrivit deloc, încurajându-mă chiar să procedez cum voi crede eu că este mai bine. Cât de fericită am fost la gândul că am devenit liberă din nou şi că îmi voi reîntâlni noua familie, copiii lui Dumnezeu, că voi putea asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi că voi putea lăuda Numele Domnului Isus Hristos împreuna cu ei.
Din acel moment viaţa mea s-a schimbat radical. Inima mea era plină de bucurie şi pace în ciuda situaţiei în continuare grele din familia noastră. Această bucurie regăsită i-am împărtăşit-o şi mamei şi i-am prezentat planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru omenire găsit în versetul 16 din Ioan, capitolul 3:
“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Auzind acest verset atât de minunat, ochii i s-au umplut de lacrimi şi cu inima plină de bucurie L-a primit pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor. Era atât de fericită încât imi spunea mereu: “Draga mamei, să ştii că eu mă duc la Domnul!” Şi la scurt timp după acest moment, fără suferinţe mari, a plecat la El cu inima împăcată şi plină de bucurie.
Privind în urmă, văd cât de minunat a lucrat Domnul în viaţa mea. Îi mulţumesc pentru toate încercările pe care le-a îngăduit până acum şi pentru cele care vor mai veni, deoarece un lucru ştiu sigur: ele mă apropie mai mult de Dumnezeu şi mă ajută să Îl cunosc mai bine. Prin ele Dumnezeu lucrează la caracterul meu.
Cât de mult L-a costat pe Domnul meu Isus Hristos mântuirea mea! Niciodată nu-I voi putea mulţumi îndeajuns. Mă proştern la picioarele-I sfinte în smerenie şi umilinţa şi Îi mulţumesc că numai prin harul şi dragostea Lui sunt ceea ce sunt. Eu nu am niciun merit, nu sunt decât o roabă netrebnică.
Cât îmi va îngădui să mai trăiesc pe acest pământ, dorinţa mea cea mai arzătoare este să-L slujesc pe Domnul meu Isus Hristos cu toată inima, cu tot cugetul şi cu toată puterea mea. La fel şi pe fraţii mei şi pe surorile mele, pe toţi oamenii, fiindca dragostea este legătura desăvârşirii.
A Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh să fie slava în veci de veci! Amin!
De Maria Ionuţ.
