’’Cine iubeste curatia inimii si are bunavointa pe buze, este prieten cu imparatul’’ (Proverbe22:11)
Bibliotecile lumii abunda in tomuri care ne servesc definitii ale moralitatii, ne ofera modele de viata, ne vand retete pentru reusita si ne invata totul despre ce sa faci, cum sa faci sau sa nu faci, cine suntem, incotro mergem, de ce se intampla unele sau altele… Toate acestea au aproape intotdeauna ca punct de reper, sursa de inspiratie si, in acelasi timp, destinatie – OMUL, in jurul caruia graviteaza totul. In aceste conditii, cine se mai gandeste, chiar si numai pentru o secunda, la un fir de iarba sau de floare crescut rebel la coltul sau in spatele casei, printre diverse acareturi sau gunoaie? Batut de ploi si de vant, culcat de caini, agresat de talpa omului, firul isi inalta trupul plapand si chinuit de sub o piatra lasata la intamplare.
Cred ca singurul lucru pe care si-l doreste o floare in fiecare dimineata, nu este sa scape de sub piatra care o apasa, ci sa aiba acces la prima raza de soare, oricat de timida, ca sa-si agate viata de ea, punandu-si respiratia in rezonanta cu lumina. Abia cand legile divinitatii incrustate in genele ei, sunt implinite, iar sevele-i sunt mobilizate in armonie cu toate celulele, isi deschide petalele oferindu-si parfumul si frumusetea. Nu conteaza cui. Poti fi bun sau ranchiunos, bland sau furios, curat sau murdar, ea ne trateaza pe toti la fel, fara partinire, curata, pasnica, fara pizma, gata sa mangaie orice obraz si sa impodobeasca deopotriva, o vaza, o casa sau marginea drumului. Disponibila pana la uitare de sine, coplesitor de toleranta, intristata, dar fara gand de riposta sau de razbunare, floarea se inscrie, alaturi de copii, in randul modelelor pe care insusi Mantuitorul ni le-a daruit ca lectii nescrise despre cum se traieste in neprihanire.
Daca o planta primeste lumina si caldura soarelui convertind-o in gingasie si parfum, oriunde, pentru oricine si oricand, omul care este cununa creatiei lui Dumnezeu, are acces la lumina ’’intelepciunii care vine de sus’’ ce are puterea de a converti faptele in ’’roduri bune’’. Ma tem insa ca, sub imensa piatra a pamantului, guvernata de legile firii, chiar daca este intuneric si miroase a moarte, ignorand lumina de Sus, ne lasam adesea invaluiti de caldura pacatului, considerata, intotdeauna, si suficienta, si necesara pentru a ne tine in viata. Pana cand, oare?…
Sabina Negrut
