Un S.O.S de la o simplă inimă

Vă scriu cu inima împărţită şi sângerândă. Vă scriu nu pentru că sper să schimb ceva prin asta, ci pentru că mă doare.

Am ajuns ca dintr-un loc în care ar trebui să găsim alinare, să găsim disconfort. În inimile oamenilor…acolo. De la oamenii de la care ne-am aştepta să găsim compasiune, găsim dispreţ. Judecăm atât de mult! Parcă văd cum în ochii noştri, pe măsură ce citim, se aprind scântei pentru că nu ne place ceea ce este scris. Pentru că adevărul doare. Pentru că cei care au realizat aceasta, de asemenea, au plecat capul cu durere şi s-au închis în ei, nemaisperând la o remediere a situaţiei. Ieri, in tren, am stat de vorbă cu CFR-istul  acelui tren. Fost penticostal, îndepărtat de credinţă. “Mi-am jurat că nu voi mai călca în biserică. Atâta ură, atâta invidie câtă am găsit acolo, nu am găsit nicăieri. Doamna mea, până şi la oamenii care afirmă că nu sunt creştini am găsit mai multă bunătate” , spunea domnul cu regret în glas. Adevărul este că…cele mai multe pietre au fost aruncate din partea  noastră. Cele mai multe sentinţe  noi le-am pus.

Vă scriu pentru a trage un semnal de alarmă. Poate pentru a vă prezenta realitatea. Creştini dragi, sufletele noastre nu au nevoie de biserici pline şi inimi goale. Sufletele noastre nu au nevoie de predicatori faimoşi şi cuvinte pompoase, gata de a face orice sacrificiu pentru a părea un om “religios”. Mă doare pentru că ori de câte ori întindem mâna pentru a o apuca cineva şi a ne ajuta, primim peste mână sau chiar ne este tăiată. Mă doare că am ajuns să judecăm atât de aspru, încât oricine îndrăzneşte să glăsuiască diferit, este legat şi aruncat afară din biserică pentru a nu strica imaginea ei perfect clădită. Ne-am format aşa o abilitate de a răni prin vorbe, încât ori de câte ori avem ocazia, folosim limba ca pe o sabie foarte ascuţită. Nu ne pasă câte răni lăsăm în urma noastră sau câte lacrimi, pentru că noi avem convingerea că am făcut ceea ce trebuie. Folosim ochii noştri ca pe o abilitate specială pentru a scotoci în casele aproapelui nostru şi pentru a descoperi cât mai multe defecte. În loc să ne doară inima de câte ori aflăm că a mai căzut un frate, ne bucurăm şi tresărim de fericire spunând: “Ştiam eu că acel om niciodată nu a fost credincios cu adevărat”. Ne hrănim cu bucurie din necazurile altora. În loc să legăm rănile, ne place să stăm lângă sufletul din care se scurge sângele, numărând picătură cu picătură. Mă doare. Nu auzi strigătul celor în suferinţă? Nu auzi strigătul propriei tale conştiinţe care te condamnă pentru fiecare urmă de monstruozitate?

Nu v-am scris pentru că mă cred mai bună. Nici pe departe. Am atâtea defecte, greşesc uneori atât de rău, rănesc oamenii neintenţionat şi am urcuşuri şi coborâşuri pe drumul credinţei. Dar ştiu un lucru. Plâng de fiecare dată şi inima-mi sângerează de fiecare dată când greşesc. Dar, oh, nu pot să-ţi spun cât de mare-mi este durerea când mai aud un biet suflet care plânge, spunând că a găsit ură acolo unde a alergat ca să găsească iubire…S.O.S fraţilor,  pentru că sunt tot mai multe inimi frânte…