Mărturie personală

Aţi citit editoriale scrise de mine, ştiri, interviuri sau mărturii ale altor oameni. Dar…niciodată nu aţi citit mărturia mea. Dar nu pot să tac, nu pot să nu spun nimic. Vreau ca voi să vedeţi ce mare e Dumnezeu şi de unde poate ridica El.

—————————————————–

Prin jurul vârstei de 13-14 ani m-am mutat din Constanţa în Rădăuţi. Aceasta era o nouă perioadă din viaţa mea, o perioadă care şi-a lăsat amprenta asupra mea. Ca orice adolescentă, îmi doream să fiu populară. Nu conta neapărat preţul. Deoarece eram nou-venită într-o clasă plină de copii dornici de distracţie, m-am împrietenit cu trei fete care erau foarte prietenoase cu mine. Aveam şi colege pocăite în acea clasă, doar că nu m-au abordat cu mai mult decât un salut. Astfel, în clasa a VII-a fiind, a început o nouă aventură a vieţii mele. Aventura când am devenit…rebelă. Nu ştiam, dar aceste fete, aveam eu să descopăr mai târziu, nu aveau niciun fel de moralitate. Dar mă făceau să mă simt specială. Dorită. Mă făceau să mă simt cineva. Şi asta era important pentru mine. Dacă înainte mă deranja limbajul lor vulgar, cu timpul am ajuns să-l adopt şi eu. Ţin minte prima înjurătură pe care am spus-o. Era o zi friguroasă de iarnă şi eram la patinoar. M-a enervat cineva, aşa că din gura mea au ieşit nişte cuvinte pe care le auzeam la prietenele mele des. M-am înroşit toată şi am lăsat ochii în jos. A doua oară, a fost mai uşor. A treia oară deja făcea parte din mine… La biserică mergeam, dar stăteam în balcon unde nimeni nu ştia nimic de mine. Intram pe fugă, şuşoteam în timpul programului, aşteptând să se termine cât mai repede.

Să ne întoarcem la prietenele mele. Aceste fete au ajuns să îşi pună amprenta atât de mult asupra mea, încât 20 de ore din 24 eram împreună. Două dintre ele erau surori. Tatăl lor era un fost puşcăriaş, care a stat mai bine de zece ani în închisoare. Pentru lucruri oribile pe care le-a făcut. Ei bine, chiar în perioada în care noi ne-am împrietenit, el a fost eliberat. Şi acum îmi amintesc de el: fuma ţigară după ţigară, avea ochii roşii şi o voce puternică. Un tatuaj îi scotea în vedere braţul. Acest om care nu s-a dat înapoi de la a răni alte fete, când m-a văzut pe mine, atât a zis: “De fata asta nimeni nu se va apropia. Este ceva la ea care mă face să spun asta”. Era Dumnezeu, dar eu nu eram conştientă de asta. Eu nici măcar nu eram conştientă cât de periculos era să stau în aceeaşi încăpere cu acel om. Dar Dumnezeu m-a protejat în tot acest timp. Am ajuns să petrec la ei acasă foarte mult timp. Îmi plăcea. Toţi mă priveau ca pe ceva diferit. Ca pe o prinţesă. Şi oh, cât de fericită este o adolescentă când vede că este mare în ochii celor din jur! Am ajuns să nu merg cu săptămânile la şcoală, să mint şi să fur. Toţi profesorii mă păsuiau pentru că “E fata bună. Este doar influenţată de fetele cu care umblă”. Şi astfel, toţi închideau ochii pentru că, vorba lor, eram fată bună, deşteaptă, care avea note mari chiar dacă lipsea mult de la şcoală. Îmi amintesc şi acum cu lacrimi în ochi cât de răzvrătită eram împotriva lui Dumnezeu. Ţin minte cum am scris pe uşa unui dulap, în interior: “I hate God”. Şi cum după ce am scris aceste cuvinte cu un marker negru, am început să plâng isteric. Simţeam că ceva nu e bine. Şi nu era…Eram nefericită. Atât de nefericită, mă simţeam atât de mizerabilă… Trist este, dragii mei, că niciodată, dar niciodată, colegele mele pocăite de la şcoală nu au stat de vorbă cu mine ca să mă întrebe ce e cu mine. De ce sunt aşa. Poate că le era frică. Tuturor din şcoală le era frică de noi. Eram mândră că ştiam că nimeni nu se poate lega de noi pentru că dacă s-ar lega, ar veni tatăl fetelor şi ar întoarce şcoala cu susu-n jos. Am început să merg mai rar la biserică şi să simt că toată lumea se uită la mine atunci când merg. Că de la amvon doar mie îmi vorbeşte ca să-mi facă în ciuda. Uram când mergeam şi auzeam cuvinte parcă special adresate mie! Câteodată deschideam uşa de la dulap unde am scris acele cuvinte îngrozitoare, stăteam lângă uşă şi plângeam în hohote.  Îmi aminteam cum prin clasa a V- a spuneam că mă fac misionară, că Dumnezeu are un plan special pentru mine. Cum s-a întors o femeie la El, datorită mie. Şi…acum? Nu eram decât un paria. Astfel, am început puţin să vorbesc de Dumnezeu cu fetele. Să le spun dacă nu vor să vină la biserică. Au vrut. Au venit şi părinţii lor cu ele. Toată biserica s-a mirat că aşa un om a venit la biserică. Spaima oraşului. Zilele treceau ,iar eu nu mă simţeam mai bine. Ştiam, simţeam că este o luptă puternică. Că sunt atât de nefericită ,încât ,uneori, mă gândeam la moarte. Până într-o zi când profesoara de biologie m-a rugat să rămân la sfârşitul orelor. Am rămas. Mi-a luat mâna uşor, ea, cea mai severă profesoară din şcoală şi mi-a zis: “Alina, ce se întâmplă cu tine? De ce umbli cu aceste fete? Tu eşti de familie bună, ai un viitor strălucit în faţă, eşti deşteaptă şi frumoasă. Ce faci? Doar atât poţi?”. Lacrimile au început să curgă şuvoi. Mi-a deschis ochii. Atunci am realizat. Ea mi-a zis lucrurile cum erau, cu voce tare. Am ieşit plângând din clasă şi când fetele s-au apropiat de mine, le-am strigat: “Nu mai vreau să fiu prietenă cu voi. Niciodată!”. Mă aşteptam să mă întrebe de ce, ce s-a întâmplat?. În schimb, m-au înjurat. Au început să mă ameninţe. Că cine sunt eu, că mă cred mai bună? Din acea zi a început să se schimbe viaţa mea. Am început să fiu diferită. Să îmi dau seama că, da, sunt cineva!. Că sunt mai bună. Prin harul Lui. Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să şterg de pe uşa dulapului cuvintele oribile scrise cu markerul.

Dumnezeu pe mine m-a salvat. M-a scăpat din ghearele diavolului, pentru că acolo am fost. Mai târziu, am aflat că una din fete a fost violată de către unchiul fetelor. M-am înfiorat. Apoi, la sfârşitul clasei a VIII -a, una era însărcinată şi a născut un băieţel. Dragii mei, noi nu suntem cu nimic mai presus decât ele. Eu nu sunt cu nimic mai presus. Doar Dumnezeu e mare, El prin slava Sa. El e minunat! M-a păzit de orice rău, m-a păzit de acel întemniţat, m-a păzit de unchiul fetelor care era zilnic cu noi. Am fost ocrotită. O armată de îngeri a stat în jurul meu pentru a mă păzi. Dar…nu regret deloc prin ce am trecut? Ştii de ce nu regret? Pentru că acum ştiu cum să vorbesc cu cei care se află în aceeaşi situaţie, ştiu acele sentimente. Ştiu acum cum să le spun de Dumnezeu. Acesta a fost drumul meu. Drumul pe care am mers… Slavă Lui că sunt mântuită şi că El are un plan special cu mine! Chiar dacă acelor colege credincioase nu le-a păsat, chiar dacă niciun creştin nu mi-a spus nimic, Dumnezeu m-a trezit la realitate printr-o profesoară severă. Pentru că El, El e mare şi nu duce lipsă de oameni!  Ceea ce vreau eu să-ţi spun este că, chiar dacă acum ţi se pare că nu ai nicio valoare, chiar dacă crezi că eşti prea păcătos ca să te mai ierte, nu e aşa. Şi prietenii, şi banii şi faima se vor duce, dar Dumnezeu nu. El este singurul care va rămâne în viaţa ta, indiferent de consecinţe. Şi asta îţi spun din experienţă proprie. Lasă în urmă tot ce te îndepărtează de El. Dacă fraţii creştini nu sunt aşa cum trebuie, nu căuta faţa lor. Caută faţa Lui. Pentru că la sfârşitul alergării Dumnezeu îţi va spune : “Am avut un plan special pentru viaţa ta şi L-am putut duce la îndeplinire. Bine ai venit!”