Ca romani, ne-am obisnuit sa asteptam si sa (nu) ne pregatim cu teama, cu pesimism, cu ironica neincredere. (Ex. “Crezi ca intram in U.E.?” “Nici pomeneala!” sau “Da’ ce, crezi ca daca intram ne va fi mai bine?!”) Scepticismul si pesimismul, justificate cand e vorba de conducatorii nostri de pe pamant, se rasfrang adesea si asupra modului cum il percepem pe Dumnezeu si cum (nu) ne pregatim pentru Tara Sa. Asemenea evreilor care rataceau prin pustie aruncand o spranceana pofticioasa spre castravetii si idolii Egiptului iar alta incruntat – intrebatoare spre Dumnezeu, si noi “calatorim” adesea imbufnati, apatici, abia tarandu-ne picioarele sau aproape paralizati de teama, greutati si neincredere.
Dumnezeul minunilor Si-a implinit promisiunea fata de Avraam si “dintr-un singur om si inca un om aproape mort” (Evrei 11:12) a dat nastere unui popor mare. Iar poporului i-a dat eliberare din robie, calauzire in pustie, mana, legi, randuieli, promisiuni si sarbatori. Insa printre norii de praf ai desertului minunile par iluzii; generatia eliberarii miraculoase cade in cartire, nepasare, panica, necredinta, lacomie si idolatrie. De aceea sunt sortiti sa moara in pustie. In Tara Promisa se intra pregatit sau deloc.
Toate acestea ne “servesc drept pilda”, spune autorul Epistolei catre Evrei. Si noi am primit eliberare din robie, calauzire la rascruce de drum, ajutor in necaz, legi, randuieli, promisiuni si sarbatori. Ba inca, noi nu ne-am apropiat de un munte “cuprins de foc, de negura, de intuneric si furtuna” ci de “muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de ingeri, de adunarea in sarbatoare si de Biserica celor intai nascuti care sunt scrisi in ceruri, de duhurile celor drepti facuti desavarsiti, de Isus, Mijlocitorul legamantului celui nou si de sangele stropirii care vorbeste mai bine decat sangele lui Abel” (Evrei 12:22-24).
Sa nu lasam praful desertului acestei lumi sa ne intunece ochii si mintea.
Sa nu lasam ca picioarele noastre sa croiasca strambe carari prin bucla desertaciunii si nici ca inima sa ne fie ingreunata de tanjirile mereu neastamparate ale firii.
Intr-o cultura a nostalgiei, noi sa nu fim nostalgici dupa trairea fara Dumnezeu, ci sa ne amintim de minunile Lui si sa ne infruptam din mana Cuvantului Sau, sa perseveram in a ne intari si imbarbata unii pe altii, in a ne starni dorul dupa Tara Promisa si vointa de a supune orice gand de rebeliune ascultarii de Cristos. Iar cand ne pandeste teama si descurajarea sa ne amintim ca El a murit ca sa “elibereze pe toti aceia care, prin frica mortii, erau supusi robiei toata viata lor” (Evrei 2:15).
Ca popor eliberat al Domnului, sa calatorim, sa ne pregatim si sa asteptam cu bucurie!
Andreea Luncan
