„Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. Neîncrederea este ucigătoare ca și pruncuciderea: desființează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată.” N. Steinhardt
Reacția evreilor la aflarea veștii despre altarul construit de semințiile de dincolo de Iordan arăta clar că sufereau acut de sindromul „știam eu”, sau cum ar fi zis N. Steihnardt, de „marea taină a tuturor nenorocirilor: bănuiala.” Intenția de a abate de la ei presupusa mânie a Domnului e lăudabilă, însă graba cu care acuză, rapiditatea cu care enumeră știrile de scandal, catastrofele, crimele și pedepsele din istoria lor recentă, precum și atât de prompta echipare de luptă dau senzația că în ei rodea de ceva vreme viermele îndoielii față de cei care iși primiseră moștenirea în alt loc, în alt fel.
Luate la întrebări, semințiile acuzate de înaltă trădare dau o explicație care mulțumește și, cu suspinele de ușurare de rigoare, se ajunge la pace. Rîspunsul bănuiților, precum și numele dat altarului („Martor”) dovedește însă că și ei sufereau de sindromul „știam eu”, în varianta… preventivă.
Evreii luptaseră cot la cot pentru cucerirea țării, însă, în tot acest timp, „majoritarii” bănuiseră în mare taină că proprietarii de dincolo de Iordan vor ajunge să-L supere pe Dumnezeu atrăgând mânia divină și asupra triburilor nevinovate, iar, în la fel de mare secret, „minoritarii” nutriseră teama că urmașii majorității nu le vor recunoaște fiii ca moștenitori legitimi ai țării și promisiunii Domnului. Neîmpărtășite, îndoielile dospeau în spatele discuțiilor despre strategii de luptă și cucerire sau tehnici de supraviețuire în deșert.
La mii de ani în urmă de acest conflict, cercul îndoielii, al bănuielii a rămas destul de deschis încât să ne înghită adesea și pe noi – lucru evident în felul în care ne raportăm unii la alții. În categoria de risc a sindromului „știam eu” sunt în primul rând aceia care, declarat, au văzut destule, au pățit și mai destule și, acum se așteaptă în taină să fie mereu dezamăgiți, trădați, înșelați, fentați. Prudența e semn de înțelepciune și Dumnezeu e singurul demn de a primi măsura deplină a încrederii noastre. În raportarea la creștinul de lângă noi, însă, bănuiala și suspiciunea ascund uneori o micime a încrederii noastre nu doar față de „bănuit”, ci și față de Cel care îl ține.
În liceu am avut o colegă care se îmbraca provocator, trăia cu un băiat, iubea distracția mai mult decât orice și părea că asta-i tot ce așteaptă de la viață. Ei bine, spre marea mea surprindere, această fată a răspuns unei invitații la o întâlnire evanghelistică unde L-a acceptat pe Cristos în viața ei. Bucuria mea nu avea margini, fiind depașită doar de mirare. Însă când mi-am întâlnit din nou proaspăta ucenică – zdrobitoare dezamăgire: era îmbrăcată cu aceleași haine, iubea aceleași lucruri și nici măcar nu pregătise vreun plan în 5 etape de schimbare a vieții. Știam eu!
Peste câteva luni de la acest eveniment, am început facultatea în Timișoara și drumurile ni s-au despărțit. Au trecut vreo zece ani în care n-am mai întâlnit-o, îmi aminteam cateodată de ea cu un regret amestecat cu amărăciune. Am întâlnit-o din nou, pe neașteptate, în singurul loc în care nu mi-am închipuit-o niciodată: o biserică evanghelică. Inițial n-am recunoscut-o pe colega de demult în tânăra stilată din fața mea. Am aflat însă că a absolvit facultatea, că, deși nu a fost întotdeauna ușor, s-a căsătorit cu prietenul din liceu și are doi copii, iar recent s-a implicat într-un proiect social.
De pe partea mea de Iordan, eu o văzusem într-un îndepărtat și lipsit de șanse „dincolo”. Însă Dumnezeul în care s-a încrezut a fost șansa ei. El i-a fost aproape și i-a dăruit tot ce avea nevoie ca să crească în El și ca să se dezvolte ca persoană creată după chipul Său. Iată ce nu știam eu!
Bucurați-vă împreună cu mine de Dumnezeul nostru care domnește de fiecare parte a Iordanului! El face încă lucruri mari, cu și pentru oameni despre care „știm noi”. El leagă răni, dându-ne vindecare și curajul de a merge înainte. El închide cercuri vicioase și dă eliberare de păcat, sfărâmând lanțuri care împovăraseră generații întregi.
El a venit în lumea noastră căzută, unde, de dragul celor care L-au dezamăgit și trădat, a suferit și a murit pe cruce. Și cum oare ar fi ales să facă acest lucru dacă n-ar fi avut credința, încrederea că sacrificiul său nu va fi zadarnic, ci va reprezenta diferența dintre moarte și viața pentru păcătoți, pentru sfinți ca noi?
Într-o lume bolnavă de scepticism, suspiciune, necredință și neîncredere, mă provoc, vă provoc să fim destul de fraieri, destul de liberi, încât să ne urmăm Mântuitorul în actul nebun și salvator al încrederii în Cel de deasupra și în cel de lângă noi.
Andreea Luncan
