Starea de Har în care mă găsesc – Între darul de har şi povara de jale

In cercul meu de prieteni creștini există câteva persoane căsătorite care ar dori să fie necăsătorite, dar nicio persoană necăsătorita care să nu-și dorească să fie căsătorită. (Cu necreștinii lucrurile stau altfel, uneori ni se pare că ei se bucură nestingheriți de avantajele căsătoriei fără să-și asume “dezavantaje” precum: copiii, fidelitatea, purtarea de grijă, darea de socoteală, supunerea, adaptarea la celălalt, renunțarea , etc.)

De aceea, oricât de mult mă enervează ideea lui Pavel că a fi căsătorit e un rău necesar, din categoria “dacă altfel nu se poate”, am toată admirația pentru mulțumirea pe care o are el vizavi de starea în care se găsește.

“Eu aș dori ca toți oamenii să fie ca mine” e una din cele mai frumoase declarații de fericire pe care o cunosc, o afirmație paradoxală și unică printre afirmațiile auzite de mine din partea unui creștin necăsătorit. Această propoziție mi-a stârnit interesul față de părerile lui Pavel pe tema unui domeniu atât de străin lui – căsătoria. M-am înscris deci la cursul de căsătorie al corintenilor, nu pentru a-mi răspunde la întrebarea “a fi sau a nu fi…căsătorit”, ci pur și simplu ca să-l ascult pe acest paradoxal celibatar.

Am cam ațipit la partea cu “cine se căsătorește bine face și cine nu se căsătorește mai bine face”, dar mi-a săltat inima când am auzit că “fiecare are de la Domnul darul lui de har.” Stau adesea de vorba cu prietene necăsătorite, dar niciodată n-am avut curajul  – sau tupeul – sa le spun că starea lor, care cuprinde lupta cu ispita, sentimentul eșecului, al lipsei de valoare, senzație de a nu fi iubită de nimeni, durerea sărăciei emoționale și sociale (fără soț, fără copii), e un dar de har.

Nu prea știu ce vrea să spună Pavel, dar notez în grabă afirmația sa care simt că răstoarnă valori și perspective. Îmi dau seama că întotdeauna mi-am îndemnat prietenele să privească jumatatea plină și nu pe cea goală a paharului celibatului, în timp ce Pavel vede celibatul ca un pahar plin de dă peste el. Impresionată, ridic mâna și-l rog să-mi spună mai multe, iar el răspunde lung și frumos despre libertatea slujirii Domnului și aproapelui.

Din nou, un răspuns paradoxal în veacul acesta în care libertatea are conotația slujirii sinelui și a lui “fac ce vreau” iar credința creștină care impune limite libertății și recomandă lepădarea de sine e considerată absurdă, demodată și constrângătoare. Pavel m-a facut să-mi dau seama că, fie că vorbim de căsătorie, fie că vorbim de celibat, perspectiva noastră trebuie răsturnată – sau, mai bine zis, îndreptată – pentru a putea să ajungem să ne placă ce avem de facut și nu să facem ceea ce ne place.

Mă bucur c-am venit la curs, dar stai, mai am o întrebare, poate pe cea mai importantă: imi iau ochii de pe notițe și ridic mâna, dar ia-l pe Pavel de unde nu-i. A ieșit din sală neobservat, corintenii nu i-au semnalat plecarea prin mulțumiri sau aplauze, le privesc nedumerită chipurile albe, roșii negre…

Ce păcat! Întrebarea mea este atât de importantă, atât de dureroasă: “Ce să le spun celor pentru care darul de har s-a schimbat aproape iremediabil în povara de jale: creștinului căsătorit care trece prin experiența traumatizantă a divorțului, abuzului pierderii sau infidelitații partenerului sau creștinului celibatar care, învins de poftă, și-a pierdut siguranța mântuirii și sentimentul valorii personale?” LOR ce sș le spun, Pavel?

© Andreea Luncan