Când eram în liceu, clasa noastră era foarte unită. Se întâmpla foarte rar ca cineva să chiulească de la ore de unul singur. De obicei chiuleam toţi odată. De fapt, aproape toate boacănele le făceam împreună. Dirigintele nostru era un om deosebit. Făcea orice să ne scoată din belelele în care ne băgam. Cu o condiţie însă: trebuia ca noi să îi spunem ce am făcut înainte de a afla de la altcineva. In caz contrar ne bătea de ne rupea. Recordul îl deţinea un coleg de-al meu de cameră care a primit o jumătate de oră de palme până când obrajii au ajuns de culoarea buzelor.
Aşa că, parcă mă văd stând în faţa liceului şi aşteptând să vină dirigintele, dimineaţa înainte de ora 7, după ce noaptea am sărbătorit o onomastică în sediul PCR din liceu şi am fost prinşi de pedagogi.
Dar ce era să facem ? Asta era modul în care puteam scăpa de pedeapsă, era ‘cetatea noastră de scăpare’. Trebuia să mărturisim, să ne cerem iertare şi să suportăm torentul de apostrofări mai puţin ortodoxe.
Mi-am amintit de aceste păţanii din liceu când am citit în Biblie despre cetăţile de scăpare. Dumnezeu spusese poporului evreu că după ce vor cuceri ţara, să declare 6 dintre cetăţile leviţilor ca fiind cetăţi de scăpare. Se numeau cetăţi de scăpare deoarece acolo putea să ceară ‘azil politic’ oricine a omorât din nebăgare de seamă o altă persoană. Dacă nu se refugia acolo atunci ucigaşul risca să fie omorât de răzbunătorul sângelui. Ucigaşul trebuia să spună întâmplarea bătrânilor cetăţii şi apoi să locuiască acolo până la moartea marelui preot. Dacă ucigaşul ieşea din hotarul cetăţii de scăpare înainte de moartea marelui preot, iar răzbunătorul sîngelui îl ucidea pe ucigaş, răzbunătorul sângelui nu era vinovat de omor.
Aşa cum ne aşteptam cu toţii, Dumnezeu iartă pe cel care a greşit, cu atât mai mult pe cel care a greşit fără voie. Totuşi cel care a greşit suportă nişte consecinţe. Nouă ne este greu să suportăm consecinţele acţiunilor noastre chiar dacă le-am făcut cu voie, cu atât mai mult dacă ‘nu am vrut’. De obicei aruncăm în fugă un ‘îmi pare rău’ şi în secunda următoare uităm ce s-a întâmplat. Uneori însă, în loc să ne justificăm în toate părţile şi să încercăm cu disperare să ne curăţim reputaţia, este nevoie să ne refugiem în cetatea de scăpare, să tăcem şi să medităm la ceea ce am făcut. (‘Dacă eşti în hazna până la gât măcar nu deschide gura.’)
Dar este interesant faptul că Dumnezeu nu condamnă nici pe cel care a suferit o pierdere, care a fost păgubit şi care în mod legitim simte nevoia să se răzbune. Dacă am fost răniţi, dacă am avut de suferit din partea cuiva este normal să fim supăraţi şi să simţim ‘gustul sângelui’ în cerul gurii. Nu este păcat. Insă poate fi păcat dacă nu reuşim să ne stăpânim primul impuls, dacă nu reuşim să respectăm zona de protecţie a celui vinovat, dacă nu reuşim să iertăm. Nu ar trebui să uităm că şi noi suntem într-un ‘azil politic’ în Cristos şi că păcatul şi moartea abia aşteaptă să ieşim din zona de protecţie.
Foto: realitatea.ro
Mitica Irimia, Timisoara
