-“Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”
Cum poţi fi indiferent la susurul acesta blând care se aude? Şi tu ai iubit odată şi apoi, ai căzut. Tu ai căzut şi alţii au plâns pentru tine. Mama a stat îngenunchiată în miez de noapte şi a udat podeaua cu lacrimile ei fierbinţi. Tatăl a implorat ajutor Divin. Fraţii şi surorile plângeau pe ascuns de căzătura ta. Isus ţinea mâna întinsă către tine, peste care mai picura câte o lacrimă de sânge. Toţi strigau spre tine: “Te iubesc, te iubesc. Reîntoarce-te!”. Dar tu…ai întors spatele. Ţi se părea că ai găsit altceva mai bun, ceva care te face mai fericit. Te-ai înşelat. După o vreme ai realizat că nimic nu se compară cu iubirea Lui. Atunci ai fi putut să te întorci. Ai fi putut. Toţi te aşteptau cu braţele deschise ca tu să vii. Dar nu ai putut suporta ideea că te-ai înşelat. Nu ai suportat faptul că nu este nimic în lume care să te facă aşa de fericit ca şi iubirea Lui. Şi ai plecat mai departe. Deşi nu te făcea fericit, te-ai adâncit şi mai tare în mocirlă. Lacrimile continuau să curgă peste cele care se uscau.
“Unde eşti?” De ce crezi că dacă ai plecat nu te mai poţi întoarce? Şi ce dacă ai întors spatele tuturor oamenilor care te iubeau şi lui Dumnezeu? Nu-i nimic, ei sunt încă acolo. Dumnezeu este încă acolo. Te aşteaptă. Nu-i nimic dacă ai căzut. Crede-mă. Te vor primi cu iubire. Doar vino.
Ţi-e teamă. În loc să te reîntorci atunci când ai realizat că totul e deşertăciune, ai început să alergi şi mai mult spre lume. Chiar dacă ştiai că nu ai să găseşti nimic acolo. Ţi-ai astupat urechile ca să nu auzi şoaptele: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”. Prea mult te deranjau. Prea tare îţi răscolesc inima.
Apel către tine, cel căzut! Nu e prea târziu. Nu e. OPREŞTE-TE!!!! Opreşte-te până nu e prea târziu, până când sufletul nu-ţi moare. Opreşte-te căci: TE IUBESC!
