„Ai văzut multe, dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit.”(Isaia42:20)
În poemul lui Homer „Odisea” există un episod despre plutirea călătorilor pe lângă insula sirenelor. Ştiind că în preajma acestui loc primejdios s-au prăpădit mulţi navigatori curajoşi care nu au putut rezista unor sunete nepământeşti, Odiseu le-a astupat camarazilor săi urechile cu ceară, iar pe sine i-a rugat să-l lege de catarg. Auzind sunetele fermecătoare, el a simţit cum îl cuprinde dorinţa de a se arunca în braţele cântăreţelor nemaiîntâlnite. Dacă nu ar fi fost legat de mâni şi de picioare, ar fi fost cu certitudine o pradă uşoară a unor fiinţe feroce care îl ademeneau cu cântecele sale îmbietoare.
În mod neobişnuit ni-L prezintă prorocul mesianic Isaia pe Domnul nostru Isus Cristos în capitolul 42: 19-20: „Cine este orb, dacă nu robul Meu, şi surd ca solul Meu pe care îl trimit? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu, şi orb ca robul Domnului? Ai văzut multe, dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit.”
Se pare, că nicăieri nu apare Domnul nostru ca aici „orb şi mut”. La începutul acestui capitol putem găsi cuvintele pe care le-a citat evanghelistul Matei, când ni-L prezintă pe Cristos. „El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe.”(Isaia 42:2, Matei 12:19) .Aşadar, putem conchide, că în anumite momente ale vieţii ,Cristos a devenit „orb, surd şi mut”. Ce însemnă aceasta pentru Domnul şi cum se referă aceasta la noi?
Viaţa şi îndeosebi jertfa pe cruce a Mântuitorului ne dau un răspuns clar la aceste întrebări. În capitolul 27, Matei mărturiseşte: „Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau:„Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” .Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El, Îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură.”(Matei 27: 39-44)
Când priveşti acest tablou ţi se creează impresia, că numai cui îi era lene nu-L batjocorea pe Cel răstignit şi nu încerca să-L provoace la contra acţiuni. Îndeosebi s-a străduit unul din tâlhari, băteau joc de El şi fariseii şi chiar simpli trecători, în loc să-L compătimească, îşi băteau joc de El, dând din cap.
Dacă ţinem cont de faptul că chinurile Lui au fost o alegere benevolă, El putea în orice clipă să-şi arate măreţia şi să coboare în mod real de pe cruce, atunci cei care L-au batjocorit ar fi putut să o păţească rău de tot. Aici cu adevărat trebuie să fii orb şi mut ca să rezişti şi să nu te laşi pradă provocarilor, să nu te abaţi de la ţintă, de la scopul pentru care S-a pogorât pe pământ. Aşadar, pentru Mântuitor a fi orb şi mut însemna, a nu reacţiona la ispitele şi cerinţele acestei lumi păcătoase, pentru a nu se abate de la ţintă – Salvarea lumii.
Ce I-a poruncit Tatăl, de ce aveau nevoie oamenii aflaţi în prag de pierzanie, scopul pentru care S-a pogorât pe pământ – aceasta e principalul, restul sunt fleacuri. Cum era ispitit Cristos de o lume plină de păcat, de cine era condusă această lume?
Dacă privim la viaţa Domnului nostru, putem vedea clar cel puţin trei instrumente de ispită.
Ispită 1. „Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor “(Matei 4:8)
Se prea poate, ca satan să-I fi arătat lui Cristos tot ce era mai bun pe lume. El nu I-a arătat pe cei săraci, bolnavi, bătuţi de soartă, părăsiţi. Calculul lui era îndreptat spre aceia, ca Isus să nu reziste când va vedea, cum se desfată în plăceri, putere şi slavă potentaţii acestei lumi. Dar calculul celui viclean s-a dovedit a fi unul fals. Cristos,văzând, nu a văzut. El a închis parcă ochii la tot ce strălucea în această lume şi nu a văzut decât păcătoşi, bogaţi sau săraci care aveau nevoie de mântuire.
Ispita 2. Autocompătimirea. Matei 16:22 „Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Este un argument care răsuna de pe buzele celor mai buni prieteni, dar şi de pe buzele celor mai aprigi duşmani.
Dar Domnul părea surd la astfel de chemări. Chiar dacă corpul Lui era fărâmat de loviturile biciului, iar cuiele îi străpungeau mădularele , El auzea doar una, să ajungă la Golgota şi să săvârşească ceea ce aşteptau de la El milioane de păcătoşi aflaţi în pragul pierzaniei.
Ispita 3. Batjocură şi maltratare. Marcu 14:64, 65 „Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea; Şi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: “Proroceşte!” Iar aprozii L-au primit în palme.” Reproşuri nejustificate şi învinuiri lipsite de temei. Scuipat în faţă şi lovit din spate, urmând apoi propunerea de a ghici cine L-a lovit. O, oare Mântuitorul nu ştia cine L-a lovit atât de crunt? Cum să rabzi aşa ceva fără să reacţionezi? Aici cu siguranta trebuie să fii nu numai orb şi surd, dar şi mut. Prin ce a fost motivat acest comportament al Domnului?
Tot Isaia (capitolul 42:7) proroceşte despre motivele şi scopul Domnului: „să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţa pe cei legaţi şi din prinsoare, pe cei ce locuiesc în întuneric”.
El are un scop – să salveze lumea care se află în pragul pieirii, îndeplinind porunca Tatălui Ceresc. Ca să îndeplinească această misiune trebuia să ajungă la Golgota, neglijând şi nerăspunzând la provocări.
Cum stau lucrurile la noi? Putem şi noi tot atât de ferm să mergem spre ţinta noastră, îndeplinindu-ne misiunea pe care ne-a dat-o Domnul?
Apostolul Petru ne aminteşte: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţa de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1Petru2: 21-24).
Exemplul lui Isus trebuie să ne motiveze şi pe noi să mergem spre ţinta noastră fără a ne abate, în pofida oricăror provocări.
Ce scopuri trebuie să urmărească cel ce Il urmează pe Domnul?
1.În primul rând, să se păstreze curat şi nepângărit în această lume, ca să-L poată întâlni cu bucurie pe Mântuitorul care vine.
2.Să vestească Evanghelia lumii în prag de pieire. Să mărturisească prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie. Prin viaţă, cuvânt, slujire, atitudine.
3.Să zidească Biserica lui Isus. Să şlefuiască laturile diamantului preţios cu care se va împodobi Domnul în veşnicie.
4.Cât de important este pentru noi, ţinând minte exemplul Domnului, să nu răspundem la provocări, să nu le vedem şi să nu le auzim, ghidându-ne viaţa spre mântuirea pentru care am fost răscumpăraţi.
Cum numai nu încearcă satan să ne abată de la ţinta pe care ne-a arătat-o nouă, poporului Său, Domnul, iar metodele folosite sunt aceleaşi ca pe timpurile lui Cristos.
1. Ispita cu valorile lumii acesteea
Cum să rezişti fără să te arunci în braţele valorilor şi plăcerilor acestei lumi? Ţin minte cum după ce m-am pocăit, i-am pus o întrebare unuia din slujitori.
Poate un creştin să joace şah?- am întrebat eu.
Nu se poate să păcătuim, restul se poate!- mi-a răspuns el.
Deci se poate?- am insistat eu.
Dar trebuie oare? – a răspuns el, şi-a luat rămas bun şi a plecat.
După 15 ani de la discuţia aceasta un frate mai în vârstă mi-a propus să jucăm o partidă de şah.
Ne aflam la odihnă şi am hotărât, că acceptarea mea nu va periclita planurile mele spirituale.
Cu atât mai mult, că în trecut eu jucam şah destul de des şi chiar am participat la competiţii şi nu eram indiferent faţă de acest joc. Peste 20 de minute am înţeles, că sunt pe cale de a câştiga partida. Un pic mai târziu a înţeles aceasta şi adversarul meu. El a devenit nervos, a vrut să revină la o mişcarea deja făcută, iar eu i-am spus, că asta contravine regulilor. Am început să discutăm aprins. Şi în acea clipă am simţit, cum relaţiile noastre se răcesc. Şi atunci m-am întrebat, cine este în faţa mea un frate sau un adversar?
Am auzit atunci glasul blând al Duhului Sfânt, care îi vorbea inimii mele: „Dacă în faţa voastră se află tabla de şah sunteţi adversari, dacă, însă, veţi schimba-o cu o Biblie deschisă – sunteţi fraţi.” Problema a fost rezolvată prin aceea, că „nu am observat” faptul că tura mea se află în primejdie şi peste câteva clipe fericitul „câştigător” îmi strângea frăţeşte mâna. Prin acest exemplu nu vreau să-i condamn pe cei care joacă. Întrebarea nu e simplă. Uneori nu avem un răspuns evident, de ce un credincios poate juca şah sau dame, iar domino sau cărţi – nu. Pavel, încercând să găsească răspuns la aceste întrebări spunea: „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.”(1Corinteni 10:23)
Satan încearcă în permanenţă să ne sustragă, în primul rând, cu ceva nesemnificativ la prima vedere, numai să ne abată de la ţintă. Trimeţându-i pe ucenici câte doi să propovăduiască, Isus le spune: „Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Să nu luaţi cu voi nici punga, nici traista, nici încălţăminte şi să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum.”
La prima vedere se pare, că este ceva absolut irelevant să saluţi pe cineva care îţi iese în cale. Dacă, însă, analizăm din punctul de vedere al tradiţiilor din acea perioadă totul nu părea atât de simplu. Ceremonia salutului pe atunci presupunea plecăciuni, îngenuncheri, (Geneza 18:2; 19:1) îmbrăţişări, sărutări necontenite, folosindu-se fraze lungi, se întreba de sănătate, apoi de sănătatea rudelor, făcând multiple invitaţii pentru vizite reciproce, se atingea cu mâna fruntea, apoi pieptul , etc. Aceasta putea să-i abată pe ucenici de la ţintă, putea deveni un obstacol în slujirea pe care le-a poruncit-o Domnul.
2.Insultele şi reproşurile neîntemeiate
În ultimul timp credincioşii din ţara noastră nu sunt persecutaţi în mod direct, cu toate acestea, uneori satan îi foloseşte chiar pe fraţii şi surorile noastre pentru a ne provoca prin insulte şi reproşuri neîntemeiate. Putem noi oare să rămânem surzi, când ni se aduc reproşuri neîntemeiate, şi să procedăm după exemplul Domnului nostru.
Am fost prezent la o adunare şi când păstorul a făcut ultimele anunţuri, de pe scaunul din spate s-a sculat o persoană şi a început să-l învinuiască pe păstor de toate păcatele lumii, folosind cele mai insultătoare cuvinte. Oamenii au fost şocaţi. Atmosfera era încinsă. Păstorul asculta în linişte. Cum numai acuzatorul a făcut o pauză, păstorul a spus foarte calm: „Eu nu am auzit tot ce aţi spus, prietene drag, dar cred că dumneata poţi spune despre mine doar lucruri bune. Vă mulţumesc mult. Dar noi fraţi şi surori, daţi să cântăm un psalm în slava Domnului nostru”.
Cum numai au răsunat cuvintele psalmului, pacea Domnului a început să se întoarcă în inima celor prezenţi la această adunare. O, dacă Duhul Sfânt ar acorda auzul nostru spiritual aşa, încât noi să fim sensibili şi receptivi doar la cuvintele bune, şi absolut nereceptivi la cuvintele care ne rănesc inima. Dar mai bine să sufere mândria noastră şi amorul propriu, decât slujirea.
3. Compătimeşte-te pe tine însuţi. În ultimul timp este foarte populară „doctrina” despre aceea, că credincioşii trebuie să se îngrijească, în primul rând, de sine şi de familia sa, pentru a trăi în belşug şi prosperitate. Dacă va rămâne ceva timp, energie şi bani, atunci se va putea dedica Domnului. Unul din argumentele doctrinei în cauză sunt cuvintele lui Pavel „Dacă nu poartă cineva grija de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.”(1Timotei 5:8). Dar în acelaşi timp, uită se menţioneze, că acest text este adresat unor femei uşuratice, care au părăsit casele lor în căutarea plăcerilor.
Cum putem atunci aprecia comportamentul creştinilor în perioada persecuţiilor? Cunoşteam un slujitor care pe timpul puterii sovietice a fost arestat şi exilat în Siberia pentru 5 ani. Acasă a rămas soţia cu 5 copii. Timpurile erau grele şi să hrăneşti şi să îmbraci familia pentru o femeie tânără nu era deloc uşor. Putem numi un astfel de slujitor mai rău ca unul necredincios sau poate acesta va sta în eternitate la dreapta Domnului? Apelul „Compătimeşte-te pe tine însuţi” răsună tot mai desluşit şi mai des în diverse sfere ale vieţii şi slujirii.
Ni se insuflă, că suntem prea încărcaţi cu slujirea, prea mult jertfim, exploatăm transportul personal pentru activităţile bisericii , etc. Unii misionari refuză să plece în misiune, dacă nu există sponsorizări, în unele biserici sunt anulate „slujirile în plus”. Patru ani în urmă m-am întâlnit cu un misionar care timp de o lună nu fusese în satul, unde avea misiune. Fraţii şi surorile încercau să slujească cum puteau, dar când a venit ziua în care era Cina Domnului, iar misionarul aşa şi nu a mai apărut, au hotărât să se adreseze conducerii Uniunii.
„Ce s-a întâmplat?- l-am întrebat noi pe tânărul misionar îmbrăcat la patru ace.
Poate eşti bolnav sau poate n-ai avut finanţarea necesară pentru transport?”
Răspunsul lui ne-a şocat pe toţi, chiar şi pe slujitorii cu o mare experienţă.
„Cu transportul totul e în regulă”- ne-a răspuns aşa-zisul misionar.
Pur şi simplu, nu am fost în concediu de doi ani, aşa că trebuie să mă odihnesc următoarele două 2 luni, ca să prind la puteri pentru noi misiuni”- ne-a răspuns el, fără nicio emoţie.
O, sărmanul misionar, dacă ar fi ştiut cine i-a insuflat ideea cu „odihna”, în timp ce poporul Domnului îl aştepta la slujire! Dacă ar fi ştiut, îşi închidea urechile minţii pentru astfel de idei.
Apostolul Pavel care a mers la Ierusalim inspirat de Duhul Sfânt a primit revelaţia mai multor oameni care îl preveneau că va fi arestat şi îl aşteaptă mari necazuri. Cineva, posibil, chiar încerca să-l convingă să renunţe la călătoria aceasta primejdioasă. Dar Pavel le răspunde: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu”.(Fapt. Ap.20:24). Pavel este un om care ştie să-ţi urmeze scopul, el vrea doar cu bucurie să-şi sfârşească calea şi slujba, pentru el cel mai important era că urmeze cursul indicat de Domnul şi să slujească cu bucurie, să ducă până la capăt misiunea pe care i-a dat-o Domnul. Toate celelalte nu aveau pentru el nicio importanţă. Despre Pavel putem spune, cum spunea Isaia despre Domnul nostru: „Ai văzut multe, dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit.”(Isaia 42:20).
Dar ce se poate spune despre noi? Suntem capabili să urmăm exemplu Domnului nostru, să nu observăm, să nu auzim şi să nu răspundem, dacă e nevoie, doar pentru a ne trăi viaţa după voia Lui. Ne străduim noi să facem lucrarea Sa cu bucurie, în pofida dificultăţilor şi provocărilor, în aşteptarea venirii Sale glorioase pentru noi personal sau pentru întreaga Biserică. Răspunsul, dragă cititorule, este în inima fiecărui dintre noi.
Pastorul responsabil pentru Comunitatea de Nord în cadrul Uniunii Bisericilor Creştine Evanghelice Baptiste din Republica, Petru Mihalciuc.
