De câte ori ai tot căutat şi-ai căutat, şi iar ai căutat. Ai căutat un răspuns la enigmă, o soluţie la problemă, o cale de a ieşi din încercare. Niciodată nu te-ai oprit din căutat. Mai mult, ai căutat atât de agitat încât şi cei din jurul tău s-au molipsit. Unul câte unul, câte unul…până când eraţi o ceată întreagă de căutători.
Te-ai dus dintr-un capăt al lumii în altul, ai vizitat mări şi ţări, ai căutat oameni importanţi care să-ţi spună unde găseşti ceea ce cauţi. Nimeni nu a avut niciun răspuns pentru tine. Ai continuat să mergi mai departe, ai uitat să-ţi trăieşti viaţa, ai uitat de ce eşti pe Pământ. Tot ce vroiai era să găseşti ce cauţi. Dacă cineva te întreba ce anume cauţi, răspundeai scurt: ”Nu ştiu. Caut” şi mergeai mai departe. Nu te-ai oprit nici măcar la un răsărit de soare, nu ai privit niciun apus…nu ai stat să simţi cum vântul bate, nu ai gustat un fulg de nea şi nu ai alergat prin ploaie. Ţi-ai purtat bagajul greu după tine, l-ai dus în spate şi ai tot căutat. Ciudat este că într-o viaţă întreagă de căutare, nu te-ai găsit nici măcar pe tine. Tu nu mai erai tu, ci tu erai doar o fiinţă pribeagă care alerga dintr-un colţ în altul.
Când într-un final, El te-a găsit pe tine, ţi-ai dat seama că a luat sfârşit căutarea ta. Nu mai era nevoie să mergi mult, nu mai era nevoie să cari greutăţi şi nici să nu mai ştii cine eşti. El te-a găsit. Tu L-ai căutat în locurile greşite. Era acolo, bătea la inima ta. Viaţa-i ambiguă, nu-i aşa?
