Era o nevoie imperioasă de o carte scrisă „în umbra bătrânelor ruine”, a zidurilor Colosseum-ului roman. Roma, numit şi „oraşul îngerilor” prin contrastul dintre fast şi sărăcie, statui de sfinţi şi decădere, strălucire – doruri şi lacrimi – se defineşte pe sine ca un oraş al îngerilor căzuţi… Şi nu e doar definiţia capitalei Italiei unde mii de români cu dorinţe neîmplinite agonizează după o viaţă mai bună – e o imagine şocantă dar reală a comunităţii românilor exilaţi departe de pământul natal şi de cei dragi inimii lor. Autoarea, Mihaela Gheorghe, fire sensibilă dar îndrăzneaţă şi înzestrată cu talent, proiectează pe paginile acestei cărţi nu doar sentimente, dureri, eşecuri, bucurii sau speranţe ale personajelor în mod special feminine cu care se află în contact, ci este parte a experienţelor acestora care au nevoie de soluţii, mângâiere şi încurajare. Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri – ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz (1Corinteni 1: 3b,4)- este principiul altruismului care dă esenţă şi deznodământ oricărei situaţii de viaţă.
Pelerinajele prin „Ţara lacrimilor” (Paese Delle Lacrime) – cum e numită de români Italia – prin ascultarea chemării lui Dumnezeu la empatie şi dragoste necondiţionaţă îi fac pe îngerii din ceruri să amuţească precum se întâmpla cu mii de ani în urmă atunci când primii creştini cântau înlănţuiţi în timpul martirajelor. Un cântec asemănător se înalţă şi azi din umbra tuturor ruinelor diasporei unde creştinii români au rămas credincioşi „Părintelui îndurărilor”, unde femeile aducătoare de veşti bune proclamă victoria chiar dacă… umilinţele de la serviciu par uneori greu de suportat… chiar dacă o femeie a udat toată noaptea cu lacrimi perna şi fotografiile celor dragi – copii şi soţ aflaţi la mii de kilometri distanţă… De ce? Pentru că, spune autoarea: „Acolo, ne aşteaptă Domnul Cel tare şi viteaz ca să ne arate cum să ne oţelim braţele pentru luptă, sufletele pentru dragoste şi inimile pentru o prietenie adevărată.”
Aruncate de valurile vieţii pe marea furtunoasă a unei ţări străine, chiar dacă se spune că „au învăţat singure să înoate” – femeile cu fragilitatea şi sensibilitatea lor specifice nu pot supravieţui spiritual şi psihic fără dragoste, părtăşie creştină autentică şi împlinirea nevoii de semnificaţie. Acesta este mesajul transmis cu sinceră abnegaţie de autoare. Salut ca pe o mireasmă de la viaţă spre viaţă frumoasa ei victorie şi încurajez toate femeile să citească această carte. Se vor regăsi, vor descoperi soluţii pentru problemele lor şi vor fi motivate să răspundă chemării divine de a fi mesagerele Lui, femei aducătoare de veşti bune în familie, în societate, în biserica unde Dumezeu le-a aşezat.
Ligia Seman, scriitoare
