Suntem îndeajuns de religioşi pentru a merge în fiecare duminică la biserică, dar nu atât de religioşi încât fiecare din noi să fie biserica. Suntem îndeajuns de religioşi pentru a susţine că avem credinţă în Dumnezeu, dar nu atât de religioşi încât să avem o relaţie personală cu El. Zi de zi, vorbim despre cât de important este să fii un adevărat creştin, dar rămânem doar cu vorbele. Fără fapte. Le spunem vecinilor cât de minunat este să fii mântuit, dar o spunem cu jumătate de gură…nici noi nu mai ne credem. Trâmbiţăm despre bunătatea şi iertarea Lui, dar nu suntem în stare să iertăm persoana care ne-a greşit. Le spunem celorlalţi că trebuie să-şi schimbe viaţa dar nu suntem în stare să ne dăm pe noi înşine ca şi exemple. Suntem atât de religioşi încât ne considerăm îndreptăţiţi să aruncăm cu pietre în alţii, dar nu suntem îndeajuns de religioşi ca să primim noi pietrele aruncate. Ne agăţăm de religie cu toată puterea şi dăm drumul credinţei. Pentru că nu e acelaşi lucru. Propovăduim despre dragoste, dar am fi în stare să omorâm pe cel care nu respectă tradiţiile. Biciuim cu vorbe şi cuvinte, uitând că ele ar trebui să fie ca un fagure de miere. Călcăm în picioare pe cel care nu se supune regulilor, de parcă noi le-am face, nu Dumnezeu! Îi izolăm pe cei care ni se par periculoşi doctrinelor noastre, ba chiar îi injectăm cu excludere socială. Susţinem că Dumnezeu ne-a creat pe toţi după chipul şi asemănarea Lui, dar grupăm şi catalogăm lumea care ne înconjoară. Treziţi-vă!!!!! Oameni religioşi, deschideţi ochii! Avem suficientă religie pentru a ne urî între noi, dar nu destulă pentru a ne iubi unii pe alţii!
