Verdict: CANCER

Sunt în tren. Intru în compartimentul în care aveam locul şi mă aşez. În faţa mea stă o femei între două vârste. E palidă şi are mâna bandajată. Îi zâmbesc şi o salut. Îmi zâmbeşte înapoi trist şi oftează.  Din vorbă în vorbă, ajunge să mi se destănuiască. Aflu că are 60 de ani, că a fost învăţătoare şi că în vară…înainte de pensionare a aflat că are…CANCER. ”Când mi s-a dat diagnosticul de cancer la sân, am început să alerg pe străzile Clujului ca o nebună. Tot ce aveam în minte era: moarte, moarte” îmi spune femeia îndurerată. A urmat patru şedinţe de chimio-terapie şi săptămâna următoare urmează să fie operată.  ”Simt că toată ard. Mă doare fiecare părticită din corp. Mă dor tălpile. Mă ustură gâtul. Mâncarea nu mai are gust, apa mi se pare îngrozitoare. Mă forţez ca să mănânc ca să pot supravieţui” povesteşte fosta învăţătoare. ”Nu am spus la nimeni. Doar familia ştie. Nu vreau milă şi compătimire. Îmi e frică. Dacă a doua zi nu mai deschid ochii?” se întreabă ea. Spera la o viaţă de pensionară liniştită şi lipsită de stres. În schimb, are parte de cel mai groaznic coşmar pe care-l poate avea o femeie. ”Mă ascund de nepoţii mei ca să nu mă vadă cheală. Îmi e ruşine. Dacă m-ar vedea aşa, aş muri, sunt sigură!!”. O lacrimă îi urmează alteia şi începe să plângă încetişor. Mă uit în ochii ei speriaţi şi o mângâi. ”Dumnezeu, Dumnezeu sigur are un plan cu dumneavoastră” îi spun eu cu gâtul strâns de parcă nu mai aveam aer. ”Eu cred că o să fie bine. Cred că o să  supravieţuiţi” Trec minute lungi. În compartiment mai intră cineva. Un bărbat înalt, cu mustaţă. Se uită la bilet, se uită la femeie: ”Doamnă, acesta e locul meu. Mutaţi-vă!” Femeia încearcă să îi explice că se simte rău şi să se aşeze pe alt loc liber. ”Nu mă interesează. Nu-mi ziceţi dumneavostră unde să stau!” Până la urmă, am convins bădăranul de bărbat să stea pe alt loc. Nu trece mult timp şi apare şi controlorul. Bolnava, sărmana, îl întreabă ceva şi aceasta primeşte răspuns, dar ea nu aude. Mai întreabă o dată. ”Doamnă, sunteţi surdă? V-am zis de trei ori. Ce mă puneţi să repet atât? Ciuliţi-vă urechile!” Mi s-a făcut greaţă pe loc. Cât de multă nesimţire pe lumea asta…nu ajungeau necazurile sărmanei femei, mai trebuiau şi să apară astfel de persoane în viaţa ei? Am ajuns la destinaţie. Femaia a adormit în sfârşit. Prin somnul neliniştit, suspină. O lacrimă îi este uscată pe obraz. S-a oprit trenul. Am ajuns.

Tu…gândeşte-te bine. Gândeşte-te ce verdict poţi să primeşti mâine şi gândeşte-te că de câte ori vorbeşti urât cu cineva, acesta poate că atunci îşi trăieşte ultima zi. Nu-ţi spun asta ca să te sensibilizez ci ca să-ţi deschizi ochii mai bine ca să vezi ce te înconjoară.  Poate cel de lângă tine la care te-ai răstit mai devreme trece prin iad acum…mai adaugi şi tu un lemn ca să ardă mai tare?