Pentru ce merită să trăieşti? Există ceva pentru care să trăieşti, astfel încât la sfârşitul vieţii să spui că n-ai trăit degeaba?
Medicul Alexandru Prundeanu a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj, ca şef de promoţie, şi este specialist în ortopedie şi traumatologie. A fost campionul ţării la şah, la juniori, în anul 1969, la Galaţi.
Alexandru Prundeanu:
Nu credeam în Dumnezeu, nu eram nici superstiţios şi nu credeam în nimic din spiritualitatea veche sau modernă. Eu aveam o filozofie a mea, despre care credeam eu că e bine întemeiată.
Dar în numele unui anumit „bine” au făcut Hitler şi Stalin ceea ce-au făcut. Fiecare spunea că va da fericirea propriului său popor. Dar aceşti dictatori au făcut mult mai nefericite popoarele respective.
Problema este: care e binele? Dacă nu-L avem pe Dumnezeu, ne rătăcim şi ne batem între noi, pentru că fiecare vede un alt bine şi un alt adevăr.
Reporter:
„Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Cristos, dar a rămas fără răspuns. Cristos a spus ce este adevărul, dar nu lui Pilat, pentru că Pilat nu era deschis să priceapă şi să primească. Cu altă ocazie, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”.
Alexandru Prundeanu:
Nu există răspuns bun la întrebări greşite. Dacă întrebarea conţine deja un răspuns greşit, nu vei putea da un răspuns bun la acea întrebare. Dacă cineva m-ar întreba de ce-am furat obiectul cutare din magazinul cutare, eu nu-i voi putea spune de ce câtă vreme n-am făcut-o.
Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?”. Întrebarea conţinea deja un răspuns, şi anume că adevărul este ceva. Dar adevărul este Cineva, de asta n-a primit niciun răspuns.
Reporter:
În ce mediu aţi crescut?
Alexandru Prundeanu:
Eu eram foarte mândru că făceam parte dintr-o familie de intelectuali, cu tradiţie. Străbunicul meu a fost preot de ţară, bunicul învăţător, iar tata a fost medic militar.
Când m-am înscris la Facultatea de Medicină, eram întrebaţi: „De ce ai ales Facultatea de Medicină?”. Unii răspundeau: „Ca să ajut omul în suferinţă, să pot fi de folos cuiva”. Eu am răspuns: „Ca să particip la progresul ştiinţei”. Nu pot să nu zâmbesc acum, când îmi amintesc. Era tentaţia firească, urmare a unei filozofii materialiste.
Noi învăţasem că omul se trage din maimuţă şi că ceea ce are el mai bun este inteligenţa. Ca atare, dacă eu am inteligenţă mai multă, trebuie să fiu mai mândru şi mai bucuros că o posed şi înseamnă că m-am tras din maimuţă mai bine, pe când ceilalţi nu s-au tras de tot…
Reporter:
…nu s-au dat de tot jos din copac J
Alexandru Prundeanu:
Filozofia mea de viaţă era cea a lui Darwin – selecţia naturală, evoluţia omului etc.
Nu agream filozofia comunistă din orgoliu, pentru că mă gândeam: cum să ne conducă muncitorii pe noi, intelectualii? Aveam o filozofie materialistă, de tip umanist, în care omul era proslăvit – credeam în calităţile omului şi în progresul pe care omul avea să-l aducă cu mintea lui.
Tata, deşi era nepot de preot, era ateu. El nu credea în Dumnezeu, ci credea că prin ştiinţă omenirea va putea să progreseze. De aceea părinţii s-au străduit să-mi asigure o educaţie cât mai completă, cu limbi străine, muzică etc.
Astăzi îmi dau seama de adevăratele valori, în lumina Cuvântului Domnului, care spune: „Chiar dacă aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”. Şi eu, chiar dacă aş fi ajuns un academician sau preşedinte al Academiei, tot nimic aş fi fost şi strădania mea ar fi fost zadarnică.
Tot Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia – spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor”. Degeaba am învăţat eu germană, franceză, engleză, dacă nu adaug la aceste lucruri şi dragoste.
Reporter:
Ce modele aveaţi? Care erau eroii dumneavoastră?
Alexandru Prundeanu:
Erau modele omeneşti. Aveam două tipuri de eroi: omul de ştiinţă care sacrifică, jertfeşte timp şi bani, îşi jertfeşte chiar viaţa lui pentru progresul ştiinţei şi al omenirii.
Apoi alte modele erau eroii duri ai filmelor din vremea aceea, care nu-şi permit să aibă sentiment, de teamă să nu fie răniţi. Şi cu cât erau mai departe de orice sentiment, cu cât aveau o carcasă împrejurul lor care să-i ferească de suferinţă, cu atât erau mai tari şi mai demni de admirat.
Reporter:
…omul cu masca de fier…
Alexandru Prundeanu:
Omul cu masca de fier… Şi eu, ca medic, şi poate mulţi au gândit în felul acesta: trebuie să înlături partea de compasiune şi de milă. Trebuie să fii cât mai dur. Colegii sau colegele care leşinau la vederea unui cadavru sau la vederea sângelui erau luaţi în râs, erau batjocoriţi.
Când făceai o injecţie trebuia să nu compătimeşti, ca să poţi să o faci. Să nu mai vorbim de o intervenţie chirurgicală. Am căutat să ne înlăturăm această parte de sentiment, de compasiune, în mod deliberat.
Pentru mine un bolnav putea să fie o fractură de femur, dar în nici un caz un om în totalitate. Nicidecum să mă ocup şi de sufletul lui. Cel mult să-i dau un calmant. Şi totul se petrecea cu răceală şi nu cu o dragoste adevărată. Acesta era omul cel vechi.
Dacă întrebăm orice om de pe stradă, el ştie politică, ştie ce-ar trebui să facă ceilalţi, cine ar trebui ales, ce-ar trebui înlăturat, ce lege ar trebui să se dea, cum ar trebui să se poarte vecinii cu el, dar prea puţin îşi pune problema ce-ar trebui schimbat la el însuşi. Aşa eram şi eu.
Crezând că succesele mele veneau din forţele proprii, mă credeam mai bun decât alţii. Şi gândind astfel, este cu neputinţă ca între colegi să nu apară gelozie, disensiuni sau discuţii pe aceste teme. Crezându-mă mai bun decât alţii, n-am avut niciun câştig, dimpotrivă am avut de pierdut.
Una din cele mai mari transformări care pot să fie vizibile în viaţa unui astfel de om este tocmai faptul că descoperă că neregula e la el însuşi, nu la cei din jurul lui. Şi că acolo trebuie luptat, în interior.
Reporter:
Cum aţi descoperit lucrul acesta?
Alexandru Prundeanu:
Am dorit să fiu un om de succes. Dar, dacă nu crezi în Dumnezeu, eşti condamnat să fii tu însuţi dumnezeu. Şi atunci vrei să fii un idol pentru ceilalţi, să fii tu însuţi un om admirat, un model, un exemplu pentru alţii.
La facultate erau colegi mai inteligenţi decât mine, alţii erau mai vioi la minte. Cu toate acestea, nu ei au luat acel prim loc, acea cunună care se poate veşteji, ci eu.
La fel şi la şah. Când eu am ieşit campion al ţării la juniori, erau câţiva care puteau să ajungă înaintea mea. S-a ştiut atunci la Cluj că eu am luat acest titlu? Câţi au ştiut? Eu cred că dintre toţi clujenii numai eu mai ţin minte că în 1969 am fost campion al ţării. Cei mai mulţi nu mai ştiu, nu-şi mai amintesc acest lucru sau nu-i dau nici o importanţă.
Ce dacă am fost eu campionul ţării la juniori? Sunt oameni care au fost campioni ai lumii şi astăzi reprezintă nişte jucători oarecare. Gloria este un lucru trecător. Nu merită să ne luptăm pentru ea, pentru că păleşte într-o zi.
Reporter:
Calea crucii, pe care aţi ales-o, nu pare o nebunie pentru un om cu succese deosebite? Vorbesc în felul lumii.
Alexandru Prundeanu:
Pe vremea aceea mie mi se părea o nebunie să crezi în Dumnezeu, pentru că aveam atâtea probe că Dumnezeu nici măcar nu poate să existe.
Reporter:
Pentru ce merită să trăieşti? Există ceva pentru care merită să trăieşti, astfel încât la sfârşitul vieţii să spui că n-ai trăit degeaba?
Alexandru Prundeanu:
Este sigur că acel lucru nu sunt titlurile, nici valorile trecătoare.
Mă preocupau probleme legate de moarte şi de reanimare, am citit cărţi cu oameni în comă, cu ieşiri din corp. Pe vremea aceea, explicaţiile pe care le dădeam eu erau pur materialiste: descărcări de fotoni în creier, scurt-circuite într-un creier în hipoxie. Nişte explicaţii pe care eu nu le credeam în totalitate, dar nici nu ştiam ce să cred.
Când am fost elev, am încercat şi eu să citesc Biblia şi mi-am pus întrebări de genul: „Cum este posibil să împaci creaţia lui Dumnezeu, care este descrisă în Biblie, cu adevărul ştiinţific? Dacă există Dumnezeu, de ce există Satan?”. Câtă vreme nu credeam în Dumnezeu, nu puteam crede nici în Satan. Aceasta nu-i împiedica nici pe unul, nici pe altul să existe şi să lucreze în viaţa mea.
Apoi: „De ce există răul în lume? Cum se poate că unii copii la 1 an sau la 2 ani se chinuie în chinuri cumplite şi mor de cancer?”. Ei n-au avut vreme să păcătuiască. „De ce aşa ceva?”. Spuneau unii: „Pentru pedepsirea părinţilor!”. „Da, da, dar atunci unde este dreptatea faţă de copil?”.
Apoi: „De ce există războaie? Dacă Dumnezeu are controlul, de ce se întâmplă lucrurile acestea rele?”.
Pentru că nu puteam să-mi explic şi să răspund la aceste întrebări, nu puteam să cred într-un Dumnezeu al tradiţiei, într-un Dumnezeu descris de unii sau de alţii, mai ales când ei nu trăiau în Dumnezeu. Ei Îl descriau teoretic, dar erau pe dinafara Lui. Pentru ei era doar de faţadă.
……………………………………………………………………………
Eu am fost ateu până după 40 de ani. Apoi, timp de 1 an, Dumnezeu mi-a pus în mână cărţi creştine care îmi desfiinţau întrebările la care eu nu puteam răspunde.
În final m-am întâlnit cu Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt, în Biserica Penticostală Elim din Timişoara. I-am cunoscut pe acei oameni, prin care Dumnezeu a lucrat, şi AM SIMŢIT că Dumnezeu este prezent acolo.
Am cunoscut lucrarea lui Dumnezeu, am auzit lucruri deosebite, minunate. Fără nici o prejudecată, m-am dus acolo unde masa pentru suflet era întinsă, bucatele Duhului erau pregătite, iar eu m-am aşezat la acea masă spirituală.
Hrana aceasta a sufletului, pe care am primit-o prin intermediul trimişilor lui Dumnezeu, M-A FĂCUT SĂ MĂ întorc la Domnul şi am fost complet transformat.
Familia noastră a devenit un loc al armoniei. Nu mai este un loc al contradicţiilor, al opiniilor diferite, ci un loc unde ne întâlnim în pace, un loc al transformării, unde şi copiii au crezut, pentru că au văzut.
Am crezut Cuvântul lui Dumnezeu, am primit Duhul Sfânt şi am acceptat botezul în apă.
Ioan Ciobotă, RVE
