Toată legislaţia este morală. Cu cât recunoaştem mai repede acest fapt, cu atât mai bine.
Afirmaţia „nu se poate legaliza moralitatea” a devenit o expresie obişnuită. Adevărul, totuşi, este că fiecare lege şi reglementare care este propusă, adoptată şi implementată, are inerentă în ea o anumită idee a binelui pe care caută să-l promoveze sau să-l ocrotească. Într-adevăr, nicio autoritate guvernantă nu poate fi sub nicio formă considerată neutră din punct de vedere moral. Cei care cred că o astfel de consideraţie himerică este posibilă cu greu pot face o eroare mai mare. De fapt, adevărul este exact invers: nu poţi să nu legalizezi moralitatea. Bineînţeles, este adevărat că unele legi vor fi mai bine concepute decât altele şi multe poate că nu vor reuşi deloc să-şi atingă scopul. Dar faptul că ele au un scop şi că scopul include cel puţin un element moral implicit este de necontestat. Este suficient să se pună doar întrebarea, cu privire la orice lege sau act de guvernământ: „Care este scopul legii?” Răspunsul va include la un moment dat o idee cu privire la ceea ce este bine pentru comunitate, pe care se sprijină legea. Inversarea întrebării face lucrurile şi mai clare. Ce ar putea să furnizeze o justificare pentru o lege sau o acţiune guvernamentală, în afară de un scop moral?
Aici „binele” în discuţie nu este doar produsul unor capricii trecătoare sau al unor preferinţe idiosincrasice. Când ceva este greşit nu este astfel doar pentru că ofensează gustul personal al cuiva. Puterea autorităţii guvernante de a adopta şi implementa legi ia în calcul partea animalică a naturii umane, considerând în acelaşi timp că anumite greşeli sunt atât de fundamentale încât necesită un răspuns puternic şi coercitiv. Dacă există cu adevărat fapte care sunt în mod grav greşite din punct de vedere moral atunci înseamnă că trebuie să existe şi o autoritate stabilită să poruncească ca astfel de fapte să fie evitate şi să pedepsească pe nelegiuiţii care le comit.
Aşa cum Hadley Arkes a argumentat, dacă este greşit să torturezi alte fiinţe umane, atunci nu ne mulţumim doar cu stimulente fiscale pentru a-i încuraja pe cetăţeni să se oprească de la aşa ceva. Ştim că nedreptatea torturii necesită ca această alegere să fie eliminată cu totul din domeniul lucrurilor acceptabile. Poţi să te bucuri de o simfonie, de o cursa NASCAR sau de ultimele oferte de filme, însă logica moralei şi a legii elimină opţiunea de a tortura pe vecinul tău ca şi amuzament de sfârşit de săptămână – chiar dacă vecinul tău te enervează.
Bineînţeles, anumite alegeri vor ţine de discernământul cetăţenilor statului. Nu fiecare decizie are consecinţe morale profunde. Dar chiar şi trasarea liniei dintre alegeri inocente şi alegeri culpabile din punct de vedere moral demonstrează înţelegerea noastră morală. Abraham Lincoln a clarificat acest lucru în dezbaterile sale cu Stephen Douglas, atunci când a observat că ambivalenţa declarată a lui Douglas despre faptul că statele au votat pentru sau împotriva sclaviei arăta că acesta nu credea că sclavia aparţinea acelei categorii de acţiuni care sunt cu adevărat greşite din punct de vedere moral. Dacă nu-ţi pasă în ce fel a votat un stat cu privire la sclavie, atunci în mod clar tu nu o vezi pe aceasta ca fiind un rău moral oribil. Dimpotrivă, îl tratezi ca pe o loterie de stat: este bine dacă oamenii doresc acest lucru şi votează pentru el şi este la fel de bine dacă nu o fac.
Logica legii morale, așadar, spune că nu poate exista dreptul de a face o nedreptate. Parte constitutivă a noțiunii de nedreptate este adevărul corespondent că o autoritate are dreptul de a pedepsi pe făptuitorii nedreptății. Ideea că guvernul poate acționa ca și un arbitru neutru între niște noțiuni concurente ale unei vieți bune este în cele din urmă incoerentă, deoarece ideea însăși promovează concepția de bază că acest aranjament va conduce la cea mai bună stare a lucrurilor. Este o ironie istorică faptul că cea mai faimoasă încercare de a rupe conexiunea dintre lege și moralitate ilustrează legătura trainică dintre cele două. Această încercare a fost făcută de Oliver Wendell Holmes de la Curtea Supremă de Justiție în discursul său din 1897 de la festivitatea de absolvire a Școlii de Drept a Universității din Boston, „The Path of the Law.” Holmes a argumentat că conceptele morale nobile doar diminuează înțelegerea clară a ceea ce este legea și a ceea ce ar trebui ea să facă. Holmes și-a propus să scoată cu totul afară din înţelegerea noastră a legii consideraţiile morale. „În ceea ce mă priveşte pe mine”, a spus el, „sunt deseori în dubiu cu privire la faptul dacă nu cumva ar fi un câştig ca orice cuvânt cu semnificaţie morală să fie înlăturat complet din lege şi să fie adoptate alte cuvinte, care să transmită idei legale necolorate de nimic din afara legii.” Pentru a înţelege legea, mai spunea Holmes, trebuie mai degrabă să adoptăm punctul de vedere al unui „om rău” care încearcă să evite faptul de a da de necaz decât să începem cu concepte idealiste despre perfecţionarea morală şi despre o viaţa bună [din punct de vedere moral].
Din nefericire pentru argumentul lui Holmes, negarea de către acesta a legăturii dintre lege şi moralitate poate fi făcută doar prin invocarea limbajului moralei şi al legii. A înţelege legea, sugerează Holmes, înseamnă a privi la ea din perspectiva unui om rău. Dar acest lucru ridică o problemă: Cum se cuvine – am putea întreba noi – să înţelegem cu adevărat ce înseamnă să fii un „om rău” sau un „om bun”? Nu înseamnă aceasta că însăşi încercarea lui Holmes de a scoate moralitatea afară din lege depinde de faptul de a face o distincţie morală? Dacă Holmes foloseşte termenii de „bun” şi „rău” doar ca şi formulări descriptive ale felului în care unii oameni se văd pe ei înşişi (oamenii răi căutând să evite necazul şi cei buni gândind că sunt obligaţi faţă de o morală externă), atunci el face mai mult decât să încerce separarea moralităţii de lege; mai precis, el pare să nege cu totul moralitatea. Totuşi, el neagă în mod explicit orice scepticism moral în discursul său.
Dacă însă Holmes foloseşte cuvintele normative ca adevărat normative, atunci el nu are altă posibilitate decât să se retragă în logica moralei, cerându-ne să discernem între oameni buni şi răi. Cu alte cuvinte, ne cere nu numai să facem judecăţi morale distingând între „bunătate” şi „răutate” (şi astfel între mai bun şi mai rău, drept şi nedrept) ci şi să asociem „răutatea” cu aceia care nu văd legătura dintre moralitate şi lege. Oricare a fost intenţia lui, Holmes sfârşeşte prin a ilustra legătura dintre logica moralităţii şi logica legii.
Aşadar, a legaliza înseamnă a legaliza moralitatea. Nu se poate evita legalizarea moralităţii aşa cum nu se poate vorbi fără sintaxă. Nu se poate rupe moralitatea de lege. Chiar şi partizanii celei mai spartane concepţii libertine despre stat ar folosi ei înşişi puterea statului pentru a implementa perspectiva lor despre binele comun. Prin urmare, termenul de „legislaţie morală” este, strict vorbind, redundant. Adevărata întrebare este nu dacă comunitatea politică va legaliza moralitatea; întrebarea este care perspectivă a moralităţii va fi implementată şi de către ce fel de guvern.
(Micah Watson – William E. Simon Visiting Fellow in Religion and Public Affairs at the James Madison Program at Princeton University, Director of the Center for Politics & Religion at Union University in Jackson, Tennessee)
Micah Watson,Mercator.Net.com
Vă rog să semnați în continuare Declarația de la Timișoara
Pentru Stiri Crestine.ro, AFR
