Nu înjură, nu mai ţin bâta de baseball în portbagaj, creează în maşini o „ambianţă creştină” şi deschid „discuţii pe teme spirituale”. Aceştia sunt cei 20 de autointitulaţi „taximetrişti creştini”, care fac totul pentru a-şi duce clienţii nu doar la destinaţie, ci şi spre mântuire.
O foaie laminată de pe bordul maşinii reflectă în geam cuvintele unui verset: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L, câtă vreme este aproape”. Din boxe răsună un psalm difuzat de postul de radio Vocea Evangheliei, iar buzunarele uşilor taxiului sunt burduşite cu volume religioase. „Am şi torpedoul plin. Sunt cărţi doctrinare creştine”, îmi explică şoferul. „Le citesc în timp ce aştept clienţii.”
În lateral, pe bord, o carte de vizită: „Ion Apetrei, Grupul Taximetriştilor Creştini (GTC). Oferim siguranţă, profesionalism, încredere, ambianţă creştină, discuţii pe teme spirituale.”
Membru al GTC de mai bine de un an, taximetristul Apetrei este, întâi, reticent când îi cer să-mi explice ce este atât de deosebit să fii şi „taximetrist creştin”. Dar tremurul vocii îi creşte pe măsură ce clientul îi pune întrebări. Ion Apetrei devine dornic să împărtăşească momentul în care Domnul i-a schimbat viaţa. Şi vrea să fie cât mai convingător: „Trebuie să le spunem oamenilor să vadă lumina. Credeţi că dumneavoastră veţi primi mântuirea? Gândiţi-vă la asta!”.
Pe un afiş aplicat pe luneta maşinii stă desenată forma unui peşte, pe care scrie, cu litere negre, JESUS. „Vine de la pilda cu peştele şi cu Iisus”, mă lămureşte bărbatul de 56 de ani.
În fiecare sâmbătă, creştin-ortodoxul Ion Apetrei se întâlneşte, într-o cameră a unei biserici evanghelice din cartierul Berceni, cu ceilalţi taximetrişti intitulaţi creştini, din Bucureşti. Grupul, înfiinţat acum un an şi jumătate, numără în jur de 20 de membri. Cifra nu este exactă, pentru că „unii mai vin, alţii mai pleacă”. Sunt angajaţi la diferite companii de taximetrie, precum Taxi Club, Taxi Speed 2000, Taxi Meridian sau Apolodor. Membrii GTC au apartenenţe religioase variate – creştini ortodocşi, creştini după Evanghelie, penticostali, baptişti, adventişti, „liber-cugetători”. Spun însă că îi aduce laolaltă „dragostea pentru Domnul, care este unul singur”.
„Ce frumos şi ce plăcut e să fii creştin!”
Liderul lor este, bineînţeles, tot un taximetrist – penticostalul Remus Munteanu, iar întâlnirile săptămânale pe care le păstoreşte n-au nicidecum aerul unor reuniuni profesionale. „În prima parte vom aduce laude Domnului, apoi ne vom îmbărbăta prin povestirea expe¬rienţelor cu Dumnezeu pe care le-am avut în ultima săptămână, adică manifestări supranaturale, intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, vise. Apoi vom vorbi despre activitatea noastră de taxi”, punctează liderul GTC cele trei etape ale întâlnirii. Acestea echivalează cu scopurile grupării GTC, aşa cum sunt ele trecute în statutul grupului: 1. Vestirea Evangheliei pentru salvarea oamenilor 2. Părtăşia 3. Îmbunătăţirea activităţii de taxi.
Întâlnirea începe apoi creştineşte: cei zece participanţi, adunaţi în jurul unei mese cu fursecuri şi sticle de suc, se ridică în picioare şi spun „Tatăl nostru”. În acelaşi ton, citesc psalmi şi recită cântări cu titluri precum „Eram jos în păcat, dar Iisus m-a salvat”, „Ce frumos şi ce plăcut e să fii creştin” sau „Suntem o familie unită, suntem o familie reală”. Din capul mesei, liderul grupului, care are şi pregătire teologică, acompaniază grupul la chitară. Urmează alte rugăciuni şi psalmi, pe care taximetriştii le recită pios, cu ochii închişi şi mâinile împreunate la piept.
„Dacă cineva mă irita, îi rupeam oglinda cu bâta”
„Membrii noştri sunt oameni care nu fumează, nu înjură, nu fură, nu mint, nu pun manele”, explică Remus Munteanu de ce crede el că ar putea opta clienţii pentru un taximetrist creştin. Spusele sale sunt aprobate, în cor, de ceilalţi. De exemplu, de mai bine de un an, taximetristul Cristian Ioniţă s-a lăsat de fumat şi şi-a redus considerabil debitul de înjurături la volan. Dacă până acum înjura de 17-18 ori pe oră, acum a ajuns la „maximum o înjurătură pe lună”. „Problema mare nu era înjurătura, ci focul, ura pe care o simţeam din cauza unor prostii din trafic: că mi-a luat ăla faţa, că unu’ ieşea din parcare şi vroia să-l las. Puneam problema ego-ului înainte, până să-l găsesc pe Dumnezeu”, se destăinuie taximetristul.
Colegul său, Nelu Moise, a făcut progrese şi mai mari. A renunţat la bâta de baseball din portbagaj şi s-a lepădat de nervii şi de tremurul genunchilor care-l apucau când se ivea vreun blocaj în trafic. „Dacă cineva mă irita, îi rupeam oglinda cu bâta. Acum, chiar dacă turbez de furie, de-mi iese sânge pe nas şi flăcări pe urechi, mă controlez”, spune tânărul. Nici soţia sa, Elena Moise, tot taximetristă, nu-i mai „spurcă” pe ceilalţi participanţi la trafic şi nu le mai pune frâne în faţă celor care îi taie calea.
Citeste tot articolul aici
