Va recomandăm un articol depre educaţia la domiciliu (homeschooling) aparut în presa română. Concluzia autorului este că aceasta notiune pare prea radicală pentru a fi inţeleasă, să nu mai spunem acceptată sau pusă în practică, în societatea română.
E foarte complicat într-o societate etatizată complet, să explici poporului de ce nu guvernul este șansa lui la dreptate, obiectivitate, egalitate, speranță ș.a.m.d. De ce nu guvernul este cel care trebuie să-i sară în apărare când i se întâmplă nedreptăți, sau de ce nu guvernul este cel care poate împărți sănătatea, educația sau securitatea într-o societate. Statul a încercat și a și reușit să inoculeze în mase nu numai concepția de furnizor absolut al unor astfel de servicii pe piață. Din nefericire, el a reușit să inoculeze inclusiv concepția că atunci când greșește, nu există o răspundere personală pentru prejudiciile create, și că schimbarea vine prin accesul la umilul drept de vot, conferit printr-o constituție, și cu ajutorul căruia poporul schimbă un stat cu alt stat.
Prin acest articol voi încerca să fac o pledoarie pentru homeschooling ca alternativă la serviciile de educație falimentare ale statului. Argumentația pleacă de la premisele (necesare și sănătoase) că, cel puțin în România:
1. atitudinea obedientă față de orice întreprindere sau demers al statului este privită nu numai precum o cale către adevăr (asta implicând un nivel teoretic), ci chiar un mod sănătos de a trăi (deci și practic). Altfel spus, nu ai voie în fața unui popor care atinge cote alarmante de obediență și dependență iremediabilă față de stat, să critici tocmai ceea ce ei sunt convinși că merge, deși nici măcar istoria nu ține cu ei (ca să nu mai explicăm că au nevoie și de susținere teoretică, dar asta este deja peste puterea de înțelegere a masei).
2. nu există universități private (nu numesc universitate privată doar pe argumentul autonomiei fondurilor, ci acea universitate a cărei înființare nu este condiționată de aprobări ale aparatului de stat)
3. statul nu poate oferi în mod real educație pentru că este bazat pe sistemul redistribuției și a imposibilității de a cunoaște efectiv nevoile de educație ale oamenilor
Educația nu este un bun public
Termenul “public” din intertitlul de mai sus se referă accepțiunea etatică. Adică al statului sau care provine de la stat. Deși e posibil să pară scandalos (evident, în această țară), nu trebuie să ne ferim (cei care știm asta, at least) să spunem că educația ca proces cognitiv există și independent de stat. Educația este publică pentru că oricine poate avea acces la acest bun, prin plata unei sume de bani. Ea nu este publică pentru că aparține statului. Oricât s-ar încerca contrazicerea acestei teze atât de simple, ea funcționează independent de ce am spune noi.
Citeste tot articolul pe www.contributors.ro
