Impresii despre volumul “Crâmpeie de har”
Am primit cu placută surpriză, mai întâi, iar apoi cu discretă recunoştinţă primul volum de poezii al lui Nelu Rosu, pe care l-am citit şi recitit într-un moment greu al vieţii mele, când chiar aveam nevoie de un suport moral şi de o lumină călăuzitoare, pe care le-am găsit adesea în poeziile adunate acolo.
Intitulat cu mult prea multă modestie ”Crâmpeie de har”, volumul acesta ar fi putut, mai potrivit, să se numească „Izvoare de har”, pentru că sinceritatea senina şi reconfortantă a versurilor păstrează mereu ceva din transparenţa curată şi limpede a apei de izvor care te alină şi te revigoreaza fără o reţetă prea complicată. Spun asta si fiindcă, în general, Nelu Rosu renunţă (deliberat, se pare) la multe dintre podoabele ipocrite şi numai exterior strălucitoare ale lirismului neomodernist, preferând un discurs cinstit şi prietenesc, adesea fratern, utilizând, de obicei, vocabularul fundamental al limbii, din dorinţa implinită de a se face înteles de omul obişnuit, cel care are cea mai mare nevoie de o mână de prieten şi de o calauză morală. Iar simplitatea aceasta, cântată şi transformată în artă poetică, pare să izvorască mereu dintr-o sinceră dragoste de oameni şi dorinta de a fi de folos celor ce n-au încercat pe cont propriu marile întrebari ale vieţii, ale căderii şi ale mântuirii, în fond. Drept pentru care, adevăruri eterne şi esenţiale sunt comunicate în cuvintele cele mai simple şi mai familiale, ca într-o discuţie de la suflet la suflet, calmă şi profundă totodată.
Cu atât mai surprinzator, cu cât poezia religioasă cu fior religios a fost adesea sufocată de prea mulţi termeni arhaici şi liturgici, devenind, în cele din urmă, prin abuz de metafore şi de alegorii, un exclusivist „joc secund”, care îşi ratează însă tocmai mesajul omenesc, apropiat şi firesc, îndepărtându-se astfel tocmai de sufletele celor pe care încearcă să-i apropie de Dumnezeu.
„Cititorul trebuie să înteleagă mai întâi, ceea ce spun şi nu sa fie uluit de modul cum spun”, pare să insinueze Nelu Rosu printre rândurile poemelor sale, preocupat mereu ca mesajul său să ajungă întreg şi curat la semenii săi şi să fie înţeles, în primul rand în spirit şi literă. Din punctul acesta de vedere, se renunţă, de obicei, la sensul figurat al cuvintelor, iar metafora şi alegoria sunt rar utilizate, mijloace de cele mai multe ori folosite din dorinţa copilarească de a epata şi de a uimi cititorul prin efecte poetice îndelung şi obositor repetate în poezia europeana a secolului trecut.
„Adevarul e unul singur şi El nu are nevoie de haine scumpe şi stralucitoare pentru a fi primit la masa noastră” se sugereaza în poezia „Adevărul”, care se incheie cu acest unic adevăr total:
„Chiar dacă-ngustă este Calea
Doar El, Isus, e Adevărul.”
Totuşi într-o poezie, precum „Prima ninsoare”, poetul devine vizionar, realizând din câteva linii simple, imaginea panoramică, extaziantă a unei lumi fără păcate-poate lumea ideală de dupa Judecata finală-o lume curată pana în cele mai mărunte detalii, neatinsă înca de ghearele întunecate ale ispitei şi ale păcatului.
Obsesii obişnuite ale autorului, căderea în pacat şi ispita terestră, ne apar acum mai suave (alinate si anihilate de prezenţa, întrupata în zăpadă, a Duhului Sfant), adică de imaginea concretă a unui Dumnezeu-Mântuitor care se revelează pe Sine prin albul triumfător şi izbitor al fulgilor de nea.
O transfigurare poetică a unei celebre parabole evanghelice este şi poezia „Sămânţa”, prea explicită poate, iar prin dorinţa sa de a mobiliza şi de a convinge, aproape imnică:
„Veniţi creştini să cucerim noi orizonturi
Sub încleştarea surdă din vazduh
Restaurând domnia Celui Tare
Prin îndrumarea Sfântului Său Duh”
Dar imaginea unei „Holde” unice „sub Soare înfrăţită” umanizează din nou demersul poetic, prin superba viziune a unei umanităţi reunită întru Isus şi pregatită să-şi accepte Judecata şi Mântuirea. Se strecoară din nou aici o idee care se întrezăreşte mereu printre rândurile întregului volum. Aceea că autorul se simte mântuit pe sine numai dacă ar putea sa salveze întreaga omenire. O minunata lecţie de autosacrificiu şi de genorizate umană.
Oricum, Nelu Rosu este un poet matur care, instinctiv, şi-a ales cele mai potrivite mijloace de expresivitate literară pentru a da trup poetic, înaltei misiuni pe care şi-a asumat-o şi pe care o împlineşte zi de zi cu neobosită învrednicire.
Iar noi îi multumim pentru răbdarea şi truda de a îngemăna „slova de foc” cu „slova faurită” şi de a turna în versuri ireproşabile, prin simplitate, sensibilitate şi accesibilitate, esenţa înteleaptă şi vie a predicilor sale îndelung cumpănite.
Profesor Ioan Florin Stanciu
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
