Îţi curge prin vene. Ţi se pare că te acaparează şi curând te vei pierde în ea. În gură simţi un gust amar. Mai amar ca pelinul. Inima parcă a încetat să-ţi mai bată. Pieptul nu se mai ridică la o nouă suflare. Gura a uitat să ia aerul de care are nevoie corpul. Nu te aşteptai nu? A venit exact de la persoana de la care te aşteptai mai puţin. Doare atât de tare! Doare atât de tare încât ai vrea să-ţi concentrezi durerea într-un strigăt mut. Te simţi pierdut. Al nimănui. De ce tocmai tu? De ce tocmai persoana pe care o iubeşti cel mai mult? În care ai avut cea mai mare încredere? Cum te-a putut trăda? Cum a putut să te dezamăgească aşa? Cum, cum? Întrebările alerg în minte ta ca şi vulturii pe cerul senin. Se învârt în cerc. Te pui pe genunchi, îţi împreunezi mâinile dar nu ai putere să rosteşti nici un cuvânt. Nici măcar unul. Oftezi. Oftezi atât de tare încât paginile din faţa ta zboară. Cine a putut inventa un sentiment atât de groaznic? Atât de dureros? Stai pe genunchi şi priveşti în gol. Ai vrea să te rogi. Chiar ai vrea. Dar nu poţi.
Tăcerea poate fi tăiată cu cuţitul. Tensiunea apasă greu aerul. Deodată, auzi o voce puternică: ’’Ştiu, înţeleg’’. Priveşti în jur şi nu e nimeni. Eşti singur în încăpere. Singur. Tu şi gustul amar al dezamăgirii. Strigi deznădăjduit: ’’Ce înţelegi? CE? Tu nu ştii…’’ Din nou, o voce blândă îţi spune: ’’Am să-ţi arăt’’.
Brusc, eşti într-o grădină. La umbra unui copac stă un Om. E îngenunchiat şi El. Plânge şi el. Dar cu lacrimi de sânge. Şi El are în gură gustul amar al dezamăgirii. Al trădării. Respiră sacadat şi El îşi găseşte greu cuvintele. Te apropii mai mult şi ai vrea să-L atingi. Dar ceva te opreşte. Durerea e atât de mare încât totul e amorţit în jur. Pietrele plâng şi ele. Undeva, sinistru, se aude o cucuvea. Cel din faţa ta priveşte spre Cer şi imploră Divinul. Paharul e prea greu de băut. Toată acea amărăciune? Tot acel venin? Mâinile îi tremură. Genunchii îi sunt slăbiţi. Nu mai are putere. E Om acum. Şopteşte uşor: ’’Poate că nu e nevoie să o beau…Poate că…’’ Deodată se întoarce spre tine. Privirea Lui e plină de suferinţă, dar când te vede I se luminează. Se uită cu cea mai adâncă dragoste spre tine, ridică paharul spre buzele uscate şi-l bea pe tot. Apoi, se uită la tine şi spune: ’’Am băut paharul trădării pe care mi l-ai dat, ca tu să poţi avea viaţa veşnică.’’
Te trezeşti din nou în camera ta. Eşti încă pe genunchi. Cu lacrimi amare, spui şoptit:’’Acum ştiu că ştii. Ştiu că înţelegi.’’ Şi ca un ecou, se aude iar vocea Lui: ’’ Ştiu, înţeleg.’’
