“Baraca” o carte controversată ce-şi strânge adepţi sau protestatari, deşi aceştia din urmă mai puţini la număr, incapabili să articuleze corect sau destul de tare de ce nu o aclamă. Oricum indiferent de partea cărei baricade ne aflăm “Baraca” adună vertiginos fonduri din vânzări clasând-o printre cele mai vândute cărţi din literatura creştină.
Cândva demult, subliniez demult, un anume Pavel, scria “va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite.” Cu siguranţă acest citat păleşte în faţa versiunii reactualizate prezentate de Paul cel tânăr.
Până la urmă fiinţele umane sunt coroana creaţiunii lui Dumnezeu, fără noi cu cine s-ar mai lăuda. Şi dacă avem o poziţie atât de importantă de ce să nu ne tragem de şireturi. Hristos evident nu e homosexual în această perspectivă, dar foarte natural ar putea fi, şi o întreagă creştinătate l-ar adora. Dar nu e cazul, d-l Young nu ne loveşte atât de mortal, ci subtil printr-o abordare drăguţă, inedită a unui Isus în blugi incapabil să prindă un peşte sau să ţină un castron în mână. Evident, Doamne fereşte să fie vreo insultă la mijloc, ci doar o imagine plastică a umanităţii cristice. Mă întreb n-am putea canoniza anumite pasaje din Baraca? Hristosul cel care a trimis pe Petru să prindă peştele în gura căruia se afla banul pentru darea de la Templu, ar putea fi declarat incapabil? Dar cine ştie poate de aceea l-a trimis pe Pavel la pescuit sau poate că de fapt toţi peştii mării purtau cu ei în acea vreme câte o monedă.
Hristos spune despre sine nu “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, nu, nu, nu. Versiunea modernă este “eu sunt cea mai bună cale prin care orice om se poate relaţiona la tata sau Sarayu(cum e denumit Duhul Sfânt). Deci, dacă l-am aşeza pe Dumnezeu pe vârful unui munte, indiferent pe care parte ne-am căţăra tot sus am ajunge, dacă ţintim înspre acolo. Aşa că puteţi încerca şi alte metode de relaţionare la Dumnezeu, dar cea mai indicată după recomandarea preţioasă a tânărului Paul ar fi Isus. Nicidecum singura, ci doar cea mai bună.
Hristos nu este creştin, a bună seamă că nu, de fapt El mergea la sinagogă, nu la biserică. Bineînţeles biserica nici nu era pe vremea Lui, dar nu asta ni se spune. “Cei care mă iubesc vin din toate sistemele care există. Ei sunt budişti sau mormoni, baptişti sau musulmani, democraţi, republicani sau mulţi care nu votează nici cu unii nici cu ceilalţi, sau care nu merg regulat la biserică duminica şi nu fac parte din nicio organizaţie religioasă. … N-am nicio dorinţă să-i fac creştini, dar îmi doresc să le fiu alături în transformarea lor…” Există vreo conotaţie negativă în termenul creştin? Dacă da, să fie înlocuit termenul, şi să se transforme oamenii. Mă întreb după cine?
Poate după modelul lui Dumnezeu care “nu aşteaptă nimic de la tine”, fapt pentru care “nu-l vei dezamăgi niciodată.” Cred că acest Dumnezeu are unele probleme ce necesită o şedinţă de consiliere cât mai curând. Adică, dacă nimeni nu-L poate dezamăgi, pentru că El nu are nicio aşteptare de la omenire, atunci la ce bun răstignirea lui Hristos?
Dar la ce bun să ne batem capul până la urmă “oamenii cred în ceea ce cred”. Dumnezeu musteşte de atâta iubire încât el oferă locul cu verdeaţă şi tatălui alcoolic şi abuziv, şi criminalului în serie. De fapt, întreaga problemă a suferinţei ridicată la fileu este o iertare măturată sub preşul uitării bazată pe infinita dragoste divină.
Zeul iernii îşi face de cap cum doreşte, la fel cum incongruenţa limbajului e unul insesizabil la o citire absentă. Mack tatăl bântuit de Marea Tristeţe în urma pierderii ficei Missy răpită şi ucisă de un criminal în serie este descris astfel: “Subiectele lui preferate sunt Dumnezeu, Creaţia şi motivele pentru care oamenii cred ceea ce cred. Când discută despre acestea, privirea i se luminează, zâmbeşte într-un fel anume şi, dintr-o dată nu mai e obosit, parcă întinereşte şi abia dacă se mai poate stăpâni. În acelaşi timp Mack nu e foarte religios. Cu religia pare să aibă o relaţie amestecată cu ură, probabil acelaşi fel de relaţie are şi cu Dumnezeu, pe care-L suspectează că veşnic pune ceva la cale, imaginându-şi-L ca existând undeva foarte departe, străin de ce se întâmplă pe pământ.” Această contopire de preferinţe legate de subiectele ce ţin de Dumnezeu tratate cu extaz, cu un El tipic deismului care totuşi nu e absent că se implică, pusă în primele pagini denotă o oscilare puternică a definirii personajului.
Dumnezeu pe lângă ideea genială de a trimite bileţele în cutia poştală e şi unul ce după bunul plac sau stare a pacietului pe care-l tratează în staţiunea de 5 stele cu reţete culinare de-ţi lasă gura apă, se transformă când în femeie când în bărbat. Dar nu orice femeie, ci una de culoare. Acum poate că se încearcă explicarea apariţiei omului negru. Cine ştie? Just e că fiecare citeşte ce vrea şi înţelege ce poate. Mai grav e când normativul Scripturii îl punem sub cel al unei cărţii SF.
autor: Iulia Tuns
