Unele dintre momentele emoţionale şi spirituale cele mai înălţătoare pe care le-am trăit de-a lungul anilor de slujire la Biserica “Betel” din Timişoara, au fost atunci când corul şi orchestra bisericii noastre intonau spre gloria lui Dumnezeu „Halleluiah” din oratoriul „Mesia”, de Handel. Mai ales la marile sărbători, era impresionant să vezi întreaga adunare ridicându-se în picioare şi dând onorul Regelui regilor. Două lucruri însă, sunt ştiute mai puţin despre această bucată muzicală de excepţie. Puţini ştiu că „premiera mondială” a acestui oratoriu a avut loc într-o casă particulară din Dublin, Irlanda, pe 13 aprilie 1742 şi a fost un spectacol de binefacere pentru un spital, o infirmerie şi pentru deţinuţii din câteva închisori. De asemenea este important de ştiut că textul acestui renumit oratoriu este extras în întregime din Scriptură, în special din profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Profetul care a contribuit cel mai mult la textul oratoriului „Mesia” a fost Isaia, cel care a scris cea mai lungă, cea mai măiastră şi cea mai mesianică profeţie din Vechiul Testament.
M-am îndrăgostit de cartea lui Isaia în urmă cu aproape doi ani. Stăteam la masă, în casa noastră, cu fratele pastor Vasile Taloş şi împărtăşeam împreună din Cuvântul Domnului. La un moment dat, fratele Vasile a început să-mi vorbească despre Cartea lui Isaia, în special capitolele 2-4. Am deschis repede Biblia şi ne-am uitat împreună asupra unui pasaj excepţional: Isaia 2:2-5. Mărturisesc că m-a fascinat atât de tare încât mi-am schiţat câteva gânduri împărtăşite de dânsul, pe o bucăţică de hârtie, pe care o păstrez şi acum în Biblia mea. De atunci m-am întors la acest pasaj de nenumărate ori dar abia după aproape doi ani, am reuşit să pun la un loc ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit prin aceste trei capitole din Isaia şi mai ales, prin chemarea extraordinară din Isaia 2:5: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului.”
Într-un stil greu de egalat, Isaia descrie în capitolele 2-4, trecutul, prezentul şi viitorul poporului lui Dumnezeu. El surprinde păcatele din trecut ale poporului lui Dumnezeu cât şi haosul din vremea în care trăia, dar în acelaşi timp, priveşte dincolo de acestea, spre glorioasa Împărăţie a lui Mesia. „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor….” Este aici imaginea golirii unei găleţi şi această expresie vorbeşte despre sfârşitul istoriei. Aşadar, într-una dintre cele mai agitate şi mai tragice perioade din istoria evreilor, Isaia vorbeşte despre strălucirea epocii Evangheliei şi despre mileniul de aur care va veni. (Isaia 2:2, 3). În versetul 4, vorbeşte despre un viitor care trece dincolo de epoca Bisericii. Şapte lucruri se vor întâmpla în viitor, afirmă Isaia în aceste versete. Primele patru fac referire la epoca Bisericii dar îşi găsesc împlinirea finală în epoca Mileniului. Următoarele trei vorbesc despre timpul Mileniului, un timp caracterizat ca fiind „plin de prezenţa lui Dumnezeu”.
- Muntele casei Domnului va deveni cel mai important dintre toţi munţii.
- Toate neamurile se vor îngrămădi spre acest munte.
- Popoarele se vor îndemna unele pe altele în a-L căuta pe Domnul.
- Legea şi poruncile date de Iehova se vor răspândi din Ierusalim.
- Domnul va fi Judecătorul absolut peste toate problemele morale sau etice de pe pământ.
- Domnia lui Cristos va fi instaurată pe tot pământul.
- Domnul va instaura o societate fără războaie iar fondurile cheltuite anterior în scopul înarmării, urmează să fie folosite în scopul achiziţionării de utilaje agricole.
Spunând toate acestea, Isaia lansează un apel dramatic: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” Nu este un apel la a visa la schimbarea mondială care se va petrece cândva ci un apel la a trăi astăzi în lumina a ceea ce va fi. Isaia cheamă poporul lui Dumnezeu să trăiască prezentul în lumina viitorului. Ce relevanţă are pentru noi, credincioşii din secolul XXI, un mesaj rostit acum două mii şapte sute de ani? Vom căuta să descoperim împreună, în rândurile de mai jos.
Niciodată apelul lansat de profetul Isaia: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” (Is. 2:5), nu a fost mai necesară ca în această generaţie. Chemarea la a umbla în lumina Domnului este lansată în contextul unei crize spirituale majore (Is. 2:6-9). Profetul se adresează unei societăţi în care domnea un haos spiritual fără precedent: „…sunt plini de idolii răsăritului şi dedaţi la vrăjitorie ca filistenii şi se unesc cu fiii străinilor.” (Is. 2:6) Cu alte cuvinte, copiii lui Dumnezeu au făcut tot ceea ce Dumnezeu le poruncise să nu facă. Au făcut legământ cu păgânii, deşi Dumnezeu a spus „NU”. Dumnezeu a dorit ca ei să fie sfinţi, separaţi de păcat, să fie diferiţi de celelalte naţiuni păgâne, să fie altfel. Poporul lui Dumnezeu, însă, a ajuns „ca filistenii” , s-a identificat atât de mult cu naţiunile păgâne, încât şi-a pierdut identitatea şi astfel s-a trezit într-o criză spirituală profundă. Cum s-a ajuns aici? La fel ca şi astăzi. A nesocotit cuvântul lui Dumnezeu şi a pus omul în locul lui Dumnezeu.
Dintr-o dată Isaia face un salt brusc de la haosul prezentului la judecăţile din Ziua Domnului (Is. 2:10-22), când trufia omului va fi smerită, idolii vor fi aruncaţi şi „numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea.” Mesajul adresat poporului lui Dumnezeu este de o importanţă covârşitoare: iată ce aţi făcut în trecut şi iată în ce haos spiritual trăiţi în prezent, dar priviţi la gloria viitoare şi haideţi să trăim prezentul în lumina viitorului glorios care va veni.
Mesajul lui Isaia este extrem de relevant pentru credincioşii evanghelici din România şi Moldova secolului XXI. Cu toate încercările noastre de cosmetizare, trebuie să recunoaştem că ne aflăm într-o criză spirituală fără precedent. Ceea ce predomină astăzi în bisericile evanghelice este mai mult o religie de suprafaţă, sau, cum ar spune apostolul Pavel: „o formă de evlavie”, dar fără putere. Am pus şi noi la fel ca şi evreii din vremea lui Isaia, omul în locul lui Dumnezeu. Influenţele umanismului şi relativismului secular se văd la tot pasul. Fiţi doar atenţi la rugăciunile şi cântările noastre şi la predicile mustind de umanism, care se aud de la amvoanele bisericilor. Avem de toate, dar ne lipseşte adevărata închinare, glorificarea lui Dumnezeu. Cu bună ştiinţă sau nu, am orientat slujirea noastră doar înspre împlinirea nevoilor oamenilor şi am uitat că suntem aici ca să: „slujim de laudă gloriei Sale.” În timp ce privim la lucrurile spirituale cu o superficialitate strigătoare la cer, credem că suntem cei mai spirituali de pe întreg pământul. Dintotdeauna, creştinii români ortodocşi au fost convinşi că ei sunt cei mai buni creştini din lume iar evanghelicii români le calcă cu succes pe urme (creştinii ruşi sau ucrainieni au aceleaşi convingeri despre ei). Şi totuşi, cât de spirituali suntem noi, românii? Voi prezenta pe scurt trei mărturii despre spiritualitatea românească cu rugămintea ca fiecare cititor să tragă singur concluziile.
Prima, de prin secolului al. XVIII – lea, vine de la mitropolitul ortodocs Antim Ivireanul: „…la Biserică vorbim, râdem şi facem cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la cârciume….”
Întreb doar atât: vi se pare familiar? Dar să lăsăm pe înţeleptul mitropolit să-şi continue mărturia: „lucrurile sfinte sunt batjocorite, poruncile lui Dumnezeu ocărâte, căci ce neam mai înjură ca noi de lege, de cruce, de mormânt, de spovedanie….” Pentru mai multe detalii, îndrăznesc să sugerez lecturarea unei lucrări de excepţie, Firea românilor, de Daniel Barbu, apărută la Editura Nemira. Următoarea mărturie este extrasă din aceeaşi lucrare şi-i aparţine unuie meşteşugar pios, pe nume, Ion Dobrescu, din Bucureştiul sec. al XIX – lea. Iată ce spunea acest creştin cu multă durere în suflet: „la Biserică venim că la o priveală.” Pentru o înţelegere mai profundă a acestei fine observaţii, iată concluzia domnului Daniel Barbu: „Credinţa nu se mai prezenta sub aspectul unei participări interioare şi active la viaţa sacramentală a Bisericii ci lua, mai degrabă, forma unei duble priviri: a fi credincios presupunea să priveşti la ritualul Bisericii ca la un spectacol şi să fii văzut asistând la acesta, sau, cu vorbele celor doi observatori, să mergi la „o priveală” pentru a fi privit, pentru a sta sub privirea oamenilor” (Daniel Barbu, Firea românilor, pag. 67) Cât de mult ne-am schimbat de atunci în cele spirtuale, dăm voie domnului Cristian Bădiliţă, editorialist al ziarului Ziua, să ne spună. Iată ce spune acest domn într-un articol apărut în ziarul Ziua în 6 aprilie 2005 sub titlul „Ce fel de creştini suntem?”:
„Mulţi dintre noi, dacă nu chiar cei mai mulţi, plini de vanitate, roşi de invidie, agresivi, mitocani, neezitând să ne scuipăm semenul în obraz ori să-l bârfim pe la spate atunci când ne simţim prea laşi…Ranchiunoşi ca pseudocreştinii lui Nietzsche; bucuroşi numai atunci când capra vecinului se dă de-a berbeleacul rupându-şi coastele…Interesaţi, în bine, doar de noi înşine; în rău, de toată lumea…Curajoşi în turmă şi prin somn; cu izmenele ude la primul răcnet ateu. Oportunişti cu diplomă; arivişti cronici; mâţe de altar. Demagogi la strană; farisei pretutindeni. Cărturari sterpi: fără viaţă în idei, fără vlagă, fără credinţă…Cerem în loc să dăruim iar când dăm aşteptăm darul să ne vină însutit înapoi. Prosperi în cele lumeşti, cu gândul rezemat pe cele nelumeşti din raţiuni publicitare. Cam astfel de creştini suntem, foarte mulţi dintre noi, preoţi şi mireni laolaltă, ortodocşi, catolici, protestanţi şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce ne mai închinăm acestui umil Isus Cristos, Mântuitorul, acestui Dumnezeu care s-a făcut nimic, care a preferat să moară ca un tâlhar, ca un sclav nenorocit fără a cere socoteală şi fără a se jelui o clipită? Afişarea credinţei noastre nu-i decât o reclamă de prost gust pentru care vom plăti la Judecata de apoi.”
În cazul în care greşesc, să-mi fie cu iertare, dar cred că suntem în vremea în care cuvintele Domnului Isus: „îţi merge numele că trăieşti dar eşti mort”(Apocalipsa 3:1), sunt mai actuale ca oricând. Şi este extraordinar faptul că în aceeaşi scrisoare adresată Bisericii din Sardes (Apocalipsa 3:2-6) Domnul Isus ne oferă soluţia pentru schimbare, iar în mijlocul acestei crize spirituale profunde, se aude chemarea plină de pasiune a profetului Isaia: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!”
Chemarea plină de pasiune a profetului Isaia: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului” (Isaia 2:5) apare în contextul unei crize spirituale profunde (Isaia 2:6-8) dar şi al unei crize sociale provocate desigur de decăderea spirituală (Isaia 3:1-5). Criza socială amintită de profet nu este una minoră ci una profundă, caracterizată de o lipsă acută de lideri capabili şi maturi în toate domeniile vieţii. Când se ajunge la această situaţie, responsabilitatea majoră este a bărbaţilor. Peste tot astăzi, se constată o lipsă a dorinţei de implicare a bărbaţilor şi o apatie fără precedent. „Bisericile suferă din cauza bărbaţilor imaturi” afirmă Edwin Louis Cole în lucrarea „Adevărata bărbăţie” şi-i numeşte pe unii din bărbaţii de astăzi: „bărbaţi adevăraţi – ca mama”. Iată ce constată acest om a lui Dumnezeu în aceeaşi lucrare, la pagina 76: „după ce a predat cu succes domeniile de disciplină din casă, bărbatul caută acum să se debaraseze şi de resposabilităţile din biserică…Este posibil să obţii ceva pe plan spiritual de la femei, dar puterea vine întotdeauna de la bărbaţi. O biserică, o familie, o naţiune este puternică doar în măsura în care sunt bărbaţii puternici.”
Din cauza păcatului lor, spune profetul Isaia, oamenii vor fi conduşi de: lideri lipsiţi de experienţă şi maturitate – „le voi da băieţi drept căpetenii, zice Domnul, şi nişte copii vor stăpâni peste ei” (Isaia 3:4); lideri slabi şi fără autoritate – „poporul Meu este asuprit de nişte copii, şi-l stăpânesc nişte femei” (Isaia 3:12); lideri înşelători şi neserioşi – „poporul Meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire” (Isaia 3:12). Această criză socială descrisă de Isaia o întâlnim astăzi în România şi Moldova, manifestându-se în societate, în familie şi, din nefericire şi în biserică. Ne confruntăm cu o lipsă de respect pentru autoritate la toate nivelele. În parte, acest fapt se datorează răutăţii oamenilor şi dorinţei fiecăruia de a face ce-i place, dar, şi din cauza incapacităţii liderilor de a-şi impune autoritatea prin dragoste şi slujire. Rezultatul obţinut este anarhie, sfidare şi nesupunere. În plus, incapacitatea liderilor de a oferi viziune şi modele de urmat a dus şi la o laşitate nemaiîntâlnită în generaţiile trecute, manifestată mai ales în rândul bărbaţilor. „Dumnezeu a plănuit ca cineva să preia responsabilitatea. Bărbaţilor – voi sunteţi aceia!” spune acelaşi Edwin Louis Cole. Ne este dat să vedem astăzi, aproape zilnic, acte de corupţie la cel mai înalt nivel. Oameni care fură şi mint ca la uşa cortului dar nu păţesc nimic. Toţi hoţii şi şarlatanii au „mătuşi”, „soacre”, „verişori” , etc. care lasă moşteniri de milioane de dolari. Oamenii de rând privesc şi zic: „Dacă ei pot fura, minţi, sfida legea şi noi putem.” Şi de aici, intrăm într-un cerc vicios, vechi de sute de ani, mai vechi decât comuniştii şi fanarioţii. Un exemplu despre cum se rezolva (şi încă se rezolvă) problema corupţiei în România, ni-l oferă „stenograma” Divanului Domnesc a lui Constantin Brâncoveanu din vara anului 1695. În faţa Divanului Domnesc, domnitorul Constantin Brâncoveanu îl judecă pe Constantin Ştirbei, al şaselea demnitar al ţării ca importanţă, pentru luare de mită şi alte mârşăvii. Boierul încearcă să se justifice spunând că tot ce a luat a dăruit mănăstirii Strehaia. Domnitorul îl ameninţă cu spânzurătoarea dar de fapt, după câţiva ani, acelaşi demnitar corupt, este pus tot de Brâncoveanu, ca cel dintâi boier al ţării. Cum a fost posibil? Simplu: „Deacii, jupâneasa lui, fiind rudă cu Domnul, mergea la jupâneasa Stanca cu mumă-sa, băneasa Ilinca, sora jupânesii Stancăi mamei Domnului şi plângea rugându-se. Însă i s-au făcut milă pentru lacrimile ei şi au grăit jupâneasa Stanca fiiu-său Domnului…şi l-au ţinut vr-o două săptămâni închis şi l-au slobozit” (Daniel Barbu, Firea românilor, pag. 52). Ştiţi cum se traduce asta? Trafic de influenţă. Când citeşti aşa ceva şi te uiţi la ceea ce se întâmplă astăzi, zici ca şi Solomon: „Nimic nou sub soare.”
Cum să trăieşţi într-o ţară în care corupţia, abuzul, traficul de influenţă, în loc să fie pedepsite, sunt instrumente de producere a puterii? Mulţi spun: „Până ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii.” Cum să trăieşti într-o astfel de societate? Cum să trăim noi, copiii lui Dumnezeu? Ne spune apostolul Pavel în Efeseni 4:1: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o!” Pavel continua să ne spună cum trebuie să trăim (Efeseni 4:17 – 6:24) ca nişte copii prea iubiţi ai lui Dumnezeu: „Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5:8). Sunt unii evanghelici care spun: „În mijlocul unei aşa societăţi corupte, se poate trăi corect?” Da! Desigur, cu ajutorul lui Dumnezeu. Da, este o criză socială profundă şi unii găsesc motive să fie pesimişti şi delăsători dar va veni o vreme glorioasă! Şi pentru că această vreme este aproape: „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!”
Apelul lansat de profetul Isaia: „Veniţi, casă a lui Iacob, să umblăm în lumina Domnului!” (Isaia 2:5), dovedeşte fără îndoială realism dar şi optimism în acelaşi timp. El lansează această chemare cu mult entuziams, în contextul unei crize spirituale (Isaia 2:6-8), al unei crize sociale (Isaia 3:1-5), dar şi al unei crize morale majore (Isaia 3:8-9; 16-17). Descrierea moralităţii societăţii din vremea lui Isaia este izbitor de asemănătoare cu radiografia pe care apostolul Pavel o face societăţii din vremea lui, în scrisoarea adresată Bisericii din Roma (Romani 1:18-32). Deşi pentru unii, descrierea de către Pavel a societăţii secolului I poate părea exagerată, teologul Charles Hodge afirmă: „Oricât de întunecat ar fi acest tablou, el nu este atât de întunecat ca cel realizat de cei mai distinşi autori greci şi latini, prezentându-i pe compatrioţii lor.” Nelegiuirile acestor oameni sunt comise pe faţă, imoralitatea lor trece drept virtute şi mai mult, îi încurajează şi pe alţii să comită aceleaşi păcate. Şi toate acestea, se întâmplă pentru că oamenii nu au considerat potrivit să păstreze cunoştinţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lăsat de capul lor (Romani 1:28). Monica Hill, redactor la revista Creşterea Bisericii, spunea: „Când oamenii încetează să mai creadă în Dumnezeu, asta nu înseamnă că ei nu mai cred în nimic, ci mai degrabă, cred în orice.” Astfel, se deschide o uşă largă forţelor spirituale ale întunericului, care vor influenţa negativ mentalitatea şi atitudinea oamenilor.
În versetul şaisprezece al capitolului trei, Isaia are un cuvânt special din partea Domnului pentru femeile din regatul lui Iuda. Acestea sunt condamnate pentru mândria lor, pentru hainele şi bijuteriile lor costisitoare, dar mai ales pentru comportamentul lor sugestiv şi provocator. Este de remarcat faptul că profetul nu vorbeşte despre nişte femei păgâne ci despre „fiicele Sionului”. Ar fi o dovadă de totală miopie (fizică şi spirituală) din partea noastră dacă nu am observa că aceste „fiice ale Sionului” din vremea lui Isaia au un club care încă dăinuie şi astăzi. Din cauza imoralităţii lor, Domnul va trimite pedeapsa peste cei care Îi nesocotesc Numele şi caracterul (Isaia 3:17; 4:1). Dar, deşi tratează problemele din vremea lui cu mult realism, Isaia nu cade, ca mulţi dintre creştinii de astăzi, în mlaştina pesimismului. Cu un entuziasm şi un optimism contagios, el priveşte iarăşi în viitor, spre glorioasa Împărăţie a lui Cristos (Isaia 4:2-6).
Privind la declinul moral al societăţii noastre, remarcăm o asemănare izbitoare cu ceea ce era în vremea lui Isaia sau în vremea lui Pavel. Psihologul Carl Jung a spus despre creştinismul european că este: „ca o catedrală clădită pe temeliile unui templu păgân – nu a atins cu adevărat regiunile adânci ale sufletului europeanului.” Ceea ce este interesant de observat este faptul că acolor unde adevăratul creştinism este în declin, păgânismul reapare şi odată cu el, apar schimbări majore în valorile morale ale societăţii. Asistăm astăzi, peste tot, la o abandonare a standardelor morale şi sociale, bazate pe învăţătura creştină. Excluderea valorilor şi a credinţei creştine din sfera publică a rezultat într-o pierdere a moralităţii, de la sferele cele mai înalte ale societăţii, până la cele mai de jos. Suntem uimiţi de ceea ce vedem în România şi Moldova. Sunt mii de fete între 12-18 ani, care nasc copii în fiecare an şi numărul lor creşte mereu. Asistăm neputincioşi la afişarea în public a homosexualităţii iar avorturile, crimele, alcoolismul, dependenţa de droguri, abuzul mental şi fizic asupra copiilor şi femeilor, prostituţia şi traficul de fiinţe umane, sunt într-o continuă creştere.
Ce avem noi de făcut în mijlocul crizei morale în care trăim? Cum suntem noi? Ne deosebim oare de oamenii din lume ale căror vorbe şi fapte sunt îndreptate împotriva lui Dumnezeu? Este important să ne amintim mereu şi mereu cine suntem şi pe cine reprezentăm în această lume. Suntem poporul legământului şi ne aflăm aici, în mijlocul acestei societăţi amorale să-L reprezentăm pe Cristos (1 Petru 2:9). Tema esenţială a Scripturii, de la început şi până la sfârşit, este că Dumnezeu urmăreşte în întreaga istorie chemarea unui popor care să fie al Său. Că acest popor este un popr sfânt, separat de lume, pus deoparte pentru a fi al Său şi pentru a-L asculta. Că vocaţia acestui popor este să-şi trăiască identitatea. Ca oameni din poporul lui Dumnezeu, trebuie să fim diferiţi, atât ca aspect cât şi în ceea ce priveşte comportamentul (Levitic 18:2-4; Matei 6:8). Şi trebuie să fim diferiţi, atât de lumea seculară, cât şi de biserica nominală. „Să nu vă asemănaţi cu ei” spunea Domnul Isus iar noi tocmai asta ne străduim să facem, adică, în loc să-L imităm pe Cristos, imităm societatea (Romani 12:2).
Privind la chemarea plină de pasiune a lui Isaia: „Veniţi, casă a lui Iacob, să umblăm în lumina Domnului!” dar şi la criza spirituală, socială şi morală prin care trecem, putem fie să ne conformăm societăţii seculare şi asta ne va duce la pierderea identităţii, fie să ne izolăm şi să visăm la vremurile bune de altădată iar asta ne va duce la nepăsare sau chiar paralizie. Sau putem fi realişti dar optimişti în acelaşi timp şi să spunem: ştim păcatele din trecut, vedem haosul din prezent, dar în lumina gloriei care va veni, ne vom implica cu toată inima în lucrarea de extindere a Împărăţiei lui Dumnezeu şi vom trăi prezentul în lumina viitorului glorios, promis de Dumnezeu. Numai această atitudine va aduce transformarea noastră şi apoi şi a societăţii în care trăim. Veniţi aşadar, să umblăm în lumina Domnului!
pastorul Bisericii Baptiste “Betel” din Timişoara, Samuel Tuţac.
