Preot musulman, născut la poalele muntelui Ararat

Ali Cobanoglu (pseudonim) – “Nici o miscare, jaf!” Cu aceste cuvinte rostite in graba, avand in maini doua pistoale incarcate, ma aflam in fata a doua vanzatoare intr-un magazin alimentar din Westerwald. Speriate, vanzatoarele strigau zadarnic dupa ajutor. Nu aveau cum sa fie auzite, pentru ca noi alesesem un moment prielnic pentru acest jaf, timpul pranzului cand nici un client nu era pe acolo.

Noi, eu si prietenul meu, nu eram profesionisti. Fara masti, fara nici un fel de experienta in domeniu, eu cel putin facand pentru prima data acest lucru, am navalit asupra magazinului.

In timp ce femeile speriate tineau mainile ridicate, tremurand, prietenul meu s-a repezit spre casieria magazinului, a luat tot ce se putea si a parasit in fuga magazinul, disparand cu masina lui de la fata locului. M-am trezit in fata unei situatii de neiesit, cu fata desfigurata, parasit, abandonat in fata celor doua femei lipsite de ajutor.

Iata-ma deci aici! Cu pistoalele incarcate in maini – lasat singur, tradat de “prietenul” meu. Acum eu eram cel care strigam dupa ajutor, caci realizam jocul intunecos, diabolic, in care fusesem impins si care, din iluzia ca voi rezolva in acest fel o problema, s-a transformat in aceasta amara deziluzie. In fata ochilor mei se derula cu viteza ametitore filmul vietii mele. Simteam o adanca prabusire a intregii mele fiinte.

Cand am realizat situatia mea, fiind constient ca nu am nici o cale de iesire am aruncat pistoalele si am spus celor doua femei, care stateau inca uluite cu mainile ridicate: “Nu va fie teama, nu va fac nimic. Am comis aceasta miselie si trebuie sa-mi primesc pedeapsa. Chemati politia!”

Dupa cateva clipe, a intrat in magazin un tanar, care habar nu avea de cele intamplate. Cand a realizat ce se intamplase cu cateva momente inainte, a avut intentia sa fuga de acolo. Am strigat catre el: “Cheama repede politia, nu voi fugi de aici!” Zece minute mai tarziu au intrat doi politisti cu pistoalele incarcate in maini, in magazinul care era deja plin de curiosi. Multi se inghesuiau sa vada prin vitrinele magazinului. Astfel ca intrebarea politistului a sunat pe drept: “Cine este asadar aici spargatorul?”

M-am prezentat ca un om cuminte si mi-am intins mainile ca sa fiu pus in catuse. Una dintre vanzatoare care si-a revenit din soc, a gasit de cuviinta sa faca ceea ce eram convins ca meritam: s-a postat in fata mea si mi-a dat cateva palme peste obraji. Le meritam din plin!

Politistii m-au dus la sectia de politie din Montabaur unde am fost inchis intr-o celula. In ziua urmatoare am fost dus sub escorta in fata judecatorului sectiei de politie si apoi, pentru cercetare, in Koblenz.

In celula aceea stramta de numai 6 m2, am petrecut o noapte fara sa pot dormi. Invaluit de evenimentele din timpul zilei si de marea dezamagire, prin care trecusem, am cugetat adanc la viata mea. Asta era asadar! Aici am ajuns!

“Unde imi sunt prietenii?” Pentru prima data in viata mea am strigat la Dumnezeu. Ma intrebam unde am gresit. “Oare mi se tragea din faptul ca nu mai credeam in Mahomed?” Strigam din strafundul inimii mele nenorocite la Dumnezeu : “Dumnezeule, daca existi, arata-mi te rog drumul Tau si ajuta-ma!”

Mi-a aparut in fata ochilor, satucul din Anatolia de Est unde mi-am petrecut copilaria si tineretea. Acolo, nu departe de varfurile acoperite de zapada ale muntelui Ararat, traiau parintii si fratii mei intr-o saracie lucie. Tatal meu era pastor de oi in acest tinut aspru si sterp, care era deseori bantuit de foamete. Vara sufeream de canicula insuportabila, in timp ce iarna casuta noastra tencuita cu balega de vaca, fiind acoperita deseori de cativa metri de zapada, nu putea fi niciodata incalzita suficient.

Desi parintii mei erau analfabeti, se ingrijeau ca noi, copiii, sa facem scoala. Dorinta parintilor mei musulmani era ca eu, al doilea fiu al familiei, sa devin preot musulman.

Am urmat suplimentar (in scopul aratat mai sus) si niste cursuri denumite Medrese – o scoala neoficiala care era condusa de musulmani fanatici, unde mi-a fost predat intensiv Coranul si limba araba.

La implinirea varstei de 13 ani am fost admis pentru a urma o scoala oficiala de preoti musulmani – urmand ca aceasta sa-mi fie meseria in viitor.

La 20 de ani am absolvit examenele si spre marea bucurie a parintilor si rudelor mele, am devenit primul preot musulman din satul nostru.

In fiecare dimineata, dupa cum suna o vorba pe la noi: “inainte de a se trezi lupul din somn”, trebuia de acum sa ma trezesc si eu de fiecare data, indeplinind anumite ritualuri: sa-mi spal de trei ori mainile, picioarele si fata precum si gura si nasul. Apoi urcam pe un deal sau pe un acoperis, pentru ca sa trezesc intregul sat strigand: “Alahu akbar…” care inseamna “Alah e mare”. “Exista numai un singur Dumnezeu si Mahomed este profetul lui cel adevarat”. ”Rugaciunea e mai buna decat somnul. Veniti la rugaciune!”

Mai mult sau mai putin beti de somn, locuitorii satului se strangeau unul dupa altul intr-o casa care tinea loc de moschee. Aici rosteam zilnic, de cinci ori, rugaciunile mele in limba araba si citeam surele (versetele) corespunzatoare din Coran, pe care de fapt nu le intelegea nici unul dintre cei prezenti, fiind scrise si spuse in limba araba.

Cine era deosebit de evlavios trebuia sa se roage spunand de 33 de ori aceeasi rugaciune: “Alah e mare, Mahomed e profetul sau, Alah e indurator…” numarand rugaciunile cu un fel de sirag cu margele. Eram cel mai de seama si cel mai puternic om din satul meu, mandria si bucuria parintilor mei.

Dar aceasta bucurie a parintilor mei nu a durat decat circa 10 saptamani. Ma chinuia o indoiala puternica privind credibilitatea celor scrise in Coran. Aceasta indoiala se accentuase cu cativa ani inainte, in timpul scolii, cand un prieten armean mi-a expus doua argumente impotriva credintei mele:

1. Este absurd sa crezi ca limba araba este limba “sfanta”; singura limba care se vorbeste in Paradis. “Dumnezeu, este atotputernic, EL vorbeste si intelege orice limba”, spunea prietenul meu. Mi se parea logic acest argument pentru ca pana la urma chiar eu intelegeam deja trei limbi: kurda, turca si araba. Cum putea deci Dumnezeu, Creatorul meu, sa vorbeasca si sa inteleaga decat o singura limba?

2. Este un fals ceea ce sustine Islamul ca nu Isaac, ci Ismael urma sa fie sacrificat de Avraam. Avem noi dreptul sa falsificam Biblia, care spune ca Avraam l-a adus jertfa pe Isaac? Prietenul meu spunea ca si alte carti ale Bibliei au fost preluate de musulmani si falsificate. Ce sa mai spun de indemnul din Coran de a omori pe iudei si pe crestini … ?

Nu am luat atunci in serios ceea ce spunea acel prieten. Dar argumentele lui nu imi dadeau pace. Nu intelegeam cum putea Alah sa indemne la crima? Oare Dumnezeul din Biblie e un altfel de Dumnezeu ? Nu ar trebui sa existe un Dumnezeu al dragostei?

Desi nu puteam sa verific cele spuse de prietenul meu, pentru ca in satul nostru nu exista nici o Biblie, simteam cum treptat, increderea mea in Coran se zdruncina si faptul acesta ma framanta in constiinta din ce in ce mai mult. Cui sa spun eu aceasta indoiala din inima mea? Cu cine sa ma pot sfatui? Enoriasii mei erau niste fanatici, nici mai mult, nici mai putin.

La fiecare slujba pe care o faceam de pe pozitia de “preot musulman” ma simteam ca un fatarnic, ca unul care nici el nu era convins de ceea ce propovaduieste altora. Nu am mai putut sa tac! Imi amintesc bine…

Era intr-o vineri cand am izbucnit deodata spunand enoriasilor mei: “Fratilor, vreau sa va spun ceva! Orice s-ar intampla…, ma simt in fata voastra ca un mare mincinos. Ce v-am predicat pana acum nu cred nici eu. Din acest motiv nu stiu cum voi mai putea fi mult timp preotul vostru”.

Cei prezenti au ramas incremeniti. Au fost atat de indignati de cele auzite, incat au devenit imediat agresivi. Au inceput sa ma scuipe si sa ma loveasca cu pumnii. Altii au alergat la parintii mei si la fratii mei si le-au spus ca singura solutie pentru a sterge rusinea facuta de mine ar fi sa fiu omorat. Parintii mei plangeau; era o mare dezamagire pentru ei. Fiul lor ajunsese atat de sus si acum, sa spuna astfel de lucruri! Ce rusine!

Era clar ca in astfel de imprejurari nu mai puteam ramane mult timp acasa, astfel ca in cel mai scurt timp mi-am luat cu mine ce am putut si m-am mutat intr-un oras mai mare din apropiere, orasul Bingöl. Cautam zadarnic ceva de lucru. Eram disperat!

Nu dupa mult timp am intalnit pentru prima data in viata mea un grup de oameni ciudati, care pretindeau ca lupta pentru binele tarii, din care faceam si eu parte si care se numeau „socialisti kurzi”. Am facut cunostinta cu ei. Acestia s-au purtat amabil cu mine si m-au invitat sa ma inrolez in randurile lor. Amabilitatea lor, iubirea lor de patrie si idealurile lor de viata m-au atras foarte puternic si curand am constatat ca sunt mandru de a fi kurd.

Cand, dupa evenimentele din 1978 situatia pentru noi kurzii, a devenit critica, impreuna cu mai multi compatrioti, care aveam aceleasi idealuri am hotarat sa plecam in Germania. Gandul nostru era ca acolo sa studiem, sa castigam bani si sa-i sprijinim pe patriotii kurzi din tara noastra.

Mai intai am locuit in Godesberg, mai tarziu in Westerwald. Ca tanar socialist, dezamagit de evenimentele petrecute in viata mea de pana acum, incepusem o viata noua, plina de perspective, fara Alah si Mahomed, ai caror adepti imi doreau moartea, pentru ca am vrut sa cunosc adevarul. Imi doream o viata de om liber. Voiam sa ma instruiesc cu sarguinta. Se nascuse in mine aspiratia de a deveni un om nou.

Studiam operele lui Karl Max, Friedrich Engels si aveam cel putin impresia ca am devenit un socialist convins. De altfel, nu aveam alternativa. Castigam bine si puteam in acest fel sa-i ajut si pe parintii mei. Timpul trecea, iar eu prosperam. Incepeam cum se mai spune, sa ma realizez.

Dar vechiul tepus din inima mea nu m-a parasit, as fi dorit sa citesc Biblia in limba turca pentru ca aveam convingerea ca aici, in Germania trebuie sa gasesc aceasta carte. Aveam sentimentul clar ca trebuie sa rezolv aici in aceasta tara crestina si raspunsul la intrebarile sufletului meu. M-am rugat lui Dumnezeu sa pot procura daca nu intreaga Biblie macar o parte din ea. Imi doream sa ajung acel moment in care sa pot face o comparatie a acestei Carti cu Coranul.

Printre numerosi compatrioti kurzi cu care am facut cunostinta in Germania, aveam un prieten bun. Locuiam impreuna intr-un apartament in Hachenburg.

Dupa un timp el s-a casatorit si nu dupa multa vreme a ajuns intr-o mare criza financiara. Fiind in acest necaz m-a rugat sa-l imprumut cu bani. Era o suma mai mare de bani, pe care el mi-a si achitat-o la termenul stabilit. Astfel mi-a castigat increderea, incat nu-mi putea trece prin minte sa nu-l imprumut si a doua oara. Dar cand la numai cateva saptamani voia sa-mi ceara a treia oara cu imprumut, m-am vazut la sfarsitul rezervelor mele financiare. Cu alte cuvinte m-am trezit fara bani.

Ne aflam amandoi intr-o situatie disperata. Fiind intr-o zi in masina lui, in drum spre Montabaur, pe cand ne apropiam de intrarea intr-un sat din zona, el ma intreba deodata: “Ce ai zice de un jaf in acest sat?”

In timp ce eu pe de-o parte eram trist ca nu-l mai puteam ajuta financiar, si pe de alta parte eram indignat de propunerea lui, el se indrepta spre mine ranjind: “Esti cumva un papa-lapte?” Cu aceasta remarca mi-a atins coarda sensibila a mandriei si i-am raspuns zambind: “Sa-mi fie teama ? De cine? O fac!”

Numai cateva minute mai tarziu am ajuns in fata scenei cu care mi-am inceput povestirea.

Acum, dupa gratii, ardea in mine dorinta de razbunare pentru nenorocirea in care m-a adus acest asa zis “prieten” – acest tradator ordinar!

Dupa 13 luni de cercetari in stare de arest, in martie 1987 am fost dus pentru executarea detentiei in Koblenz. Deoarece mi-am recunoscut vina si nu am fugit de la fata locului, ci eu insumi am fost cel care am cerut sa vina politia pentru a ma aresta, condamnarea a sunat astfel: “Patru ani de inchisoare, cu anumite libertati.”

Mai intai am fost dus la Duisburg si mai apoi la Schwerte-Ergste. Abia ajuns in Koblenz, am primit raspuns la rugaciunea mea pe care o facusem in Montabaur. Am primit un Nou Testament in limba turca.

Ma aflam de opt ani in Germania dar nu intalnisem nici un crestin cu care sa stau de vorba despre ce ma apasa, despre lucrurile pe care le-am povestit din trecutul meu. Nu primisem nici macar un tractat din care sa inteleg ceva despre adevaratul crestinism.

Iata-ma in inchisoare. Aici am un Nou Testament si am timp sa-l citesc! Am citit cam un an din aceasta carte si mi-a devenit clar ca Dumnezeu, Creatorul meu, asteapta de la mine sa ascult de poruncile Lui, sa ma fac un om bun, si s-o rup cu viata mea de ticalos. Dar ce trebuie sa fac ca sa fiu alt om?

In Duisburg-Hambron am facut cunostinta pentru prima data in viata cu un crestin autentic, domnul Schneider. Omul acesta tinea un curs biblic, in inchisoare, o data pe saptamana.

Cand am participat pentru prima data la acest curs biblic, am observat un lucru pe care nu-l puteam intelege. Eram indignat de faptul ca nu se vorbeste nimic despre imbunatatirea omului. La sfarsitul orei, am izbucnit cu intrebarea mea: “Tu ne tot povestesti despre Isus Cristos. Dar spune-mi nu exista si alte teme? Ce gandesti de exemplu despre problema pacii mondiale? Nu exista nici o perspectiva in acest sens?”

El a raspuns foarte convins de ceea ce spune: “Si eu fac parte dintr-o grupare pacifista. Pacea mea este Domnul Isus Cristos. Cine crede in El are pace iar cine il dispretuieste nu are pace”. Acest raspuns atat de simplu mi-a atins inima si constiinta.

Am ramas ca mut si el m-a intrebat mirat: “De ce nu continuati sa mai spuneti ceva?” La care eu am raspuns: “Sunt satisfacut de raspuns. Nu mai am nici o intrebare.” “Vad ca sunteti un om care cauta ceva. In care celula locuiti?” “In celula 153 compartimentul 2.” “Voi veni si va voi vizita.”

Bineinteles, eu ma gandeam ca nu a vorbit serios, sau ca cine stie cand o va face. Nu a trecut insa nici o ora ca a si venit in celula mea si mi-a adus o Biblie in limba turca si cateva timbre postale. M-a intrebat daca ii permit sa se roage in aceasta celula pentru mine.

Nu am avut nimic impotriva si ma asteptam ca el sa rosteasca o rugaciune (sablon) asa cum eram eu obisnuit ca musulman, sa ma rog lui Alah. Dar el a ingenunchiat pe podea si s-a adresat Fiului lui Dumnezeu pe un ton ca si cum i-ar fi fost prieten: “Doamne Isuse, ajuta pe acest tanar sa te gaseasca si rezolva-i Tu problemele! … Amin!”

Dupa aceasta rugaciune nu am putut sa-mi mai stapanesc lacrimile. Era prima rugaciune pe care am auzit-o la un crestin. L-am intrebat, adanc miscat: “Cand ne vom reintalni?” “Nu stiu daca ne vom reintalni. Daca insa va intoarceti la Dumnezeu si daca-L acceptati pe Domnul Isus ca Mantuitor personal, ne vom intalni cel tarziu in cer”.

Aceasta a fost si a ramas pana azi singura mea intalnire cu acest om, caci deja o saptamana mai tarziu am fost mutat in Schwerte-Ergste. Aici aveam timp acum si chiar posibilitatea sa gasesc raspunsuri la intrebarile mele cu privire la Biblie. Trebuia Avraam sa aduca jertfa pe Isaac sau pe Ismael? Am inceput prima carte, Geneza, si dupa capitolul 22 am aflat raspunsul Bibliei. Am dat dreptate prietenului meu armean de atunci.

Cateva zile mai tarziu m-a vizitat in celula mea o doamna mai in varsta care s-a recomandat doamna Lehmkühler, ca fiind pastor al inchisorii. Ea m-a invitat sa particip la cursurile biblice pe care le tinea in inchisoare. Am inceput sa frecventez cu regularitate aceste cursuri biblice.

Indeosebi seara, fiind singur in celula mea, aveam timp sa ma gandesc la ceea ce studiam. Mi-a devenit clar ca Dumnezeu asteapta de la mine o intoarcere constienta. Totusi o voce imi soptea: “Nu e nimic. Tu nu esti pacatos, ai comis un jaf dar pentru asta esti aici in inchisoare; iti ispasesti pedeapsa si gata, asta e totul.”

Ma chinuiau de asemenea intrebari la care numai un musulman poate fi sensibil: “Cum e posibil ca Dumnezeu sa aiba un Fiu?” Aceasta afirmatie pentru un musulman este o blasfemie, fiind considerat cel mai grav pacat care poate fi infaptuit, un pacat care nu mai poate fi iertat niciodata.

O femeie sa fie mama unui Copil pe care l-a primit de la Dumnezeu, care e Tatal acestui copil? Nu puteam intelege, si nici crede. Musulmanii care au Coranul condamna aceasta invatatura si o considera hula la adresa lui Dumnezeu.

Eram cuprins de o neliniste profunda in inima mea. Mi-a aparut o intrebare care nu imi dadea pace: “Ce s-ar intampla daca ar trebui sa stau acum in fata lui Dumnezeu?” Cam sase luni in sir m-a chinuit aceasta intrebare.

Dar, in noiembrie 1987 s-a petrecut cea mai mare minune din viata mea. Gardianul inchisorii tocmai incuiase usile celulelor si isi rostise urarea de “noapte buna”. In timp ce in jurul meu se facea liniste, in mine a inceput o tulburare ciudata si o lupta ingrozitoare.

Ma intrebam: “Ce este viata? Se reduce totul doar la aceasta celula intunecoasa? Care este adevarul? Am fost atat de inselat de toti!” Mi-a aparut apoi gandul ca ar fi mai bine sa ma sinucid. Un glas imi soptea: “Acum sau niciodata! Ori, ori!” Nu pot sa-mi explic insa cum mi-a aparut un alt gand.

Am cautat, si am gasit in Biblie un loc pe care-l citisem. Am deschis Biblia si am gasit ceea ce cauta sufletul meu. Este scris in Ioan 14v6: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” In apasarea mea am strigat cu glas tare: “Isuse eu vreau sa vin la Tine , de ce nu pot?!” M-am prabusit pe genunchi plangand si tremurand.

Am inceput sa strig: “Isuse, tu ai venit pe acest pamant ca sa mori pe cruce; si ai murit si pentru mine. Sunt pacatos. Te rog, iarta-ma!” Dupa aceasta rugaciune m-am ridicat de pe genunchi un alt om. Disperarea de care eram cuprins inainte, s-a transformat intr-o bucurie de nedescris. Toate gandurile de razbunare pe care le purtasem in inima mea, disparusera. Eram convins: “Domnul Isus este in mine.”

Pentru ca aveam de acum pe Dumnezeul dragostei si al iertarii, am simtit ca nu mai urasc nici pe “prietenul” care ma inselase si ma lasase atunci in incurcatura si din cauza caruia am ajuns in inchisoare. Bucuria mea era asa de mare incat nu am putut sa o tin doar pentru mine. In celula mea atarnasem pe peretele usii un calendar crestin in limba turca primit de la cursurile biblice.

Am scris imediat despre ceea ce se petrecuse in mine, despre intoarcerea mea la Dumnezeu pe trei pagini, cu detalii, si am trimis scrisoarea pe adresa misiunii care era scrisa pe calendar. In ziua in care am mers la cursul biblic eram cuprins de o mare bucurie si de dorinta de a spune si altora despre experienta mea. La urmatorul curs biblic radiam de bucurie. Am cerut sa spun celor prezenti ce s-a intamplat cu mine.

Nu voi uita niciodata cum, dupa ce am terminat, doamna Lehmkühler, a venit la mine, mi-a strans mana si a cantat un cantec din care imi amintesc inca aceste secvente: “Este adevarat ca Isus a murit pentru mine si mi-a purtat vina?” Iar refrenul acestei cantari era: “La cruce a inceput totul pentru mine! Cel ce a deschis ochii orbului s-a dat pentru mine!” Simteam ca toate aceste cuvinte exprima ce am gandit eu in aceea seara de neuitat! Ochii mei au fost deschisi pentru Fiul lui Dumnezeu!

Nu dupa mult timp am fost poreclit in compartimentul inchisorii “sfantul”.

In inchisoarea in care imi ispaseam detentia si in conditiile in care am primit pedeapsa de care am amintit mai inainte, exista un regulament prin care dupa o anumita perioada de timp aveam dreptul la sfarsit de saptamana sa cer permisiunea de a fi vizitat sau a vizita pe cineva din afara. In ziua in care pentru prima data puteam sa cer aceasta permisiune eram foarte abatut pentru ca eu nu avem nici o persoana de contact cu care mi-as fi putut petrece sfarsitul de saptamana. Un detinut mi-a strigat batjocoritor: “De ce esti asa framantat emigrantule? Nu te mai ajuta Isus al tau?”

Am incercat sa-i explic ca nu ma indoiesc nicidecum de faptul ca Domnul Isus ma poate ajuta, dar sunt intristat pentru ca nu stiu pe nimeni cu care as putea sa schimb cateva cuvinte. Atunci in mod neasteptat el mi-a spus: “Stiu eu pe unul afara care are in cap aceeasi gargauni ca tine. Iti dau adresa lui. Scrie-i, poate te viziteaza.” Plin de bucurie nu m-am putut abtine si i-am spus: “Omule, vezi ca Domnul Isus ma ajuta? Si chiar prin tine.”

Am luat adresa si am scris imediat o scrisoare. Cateva zile mai tarziu am primit prima mea vizita. Ma vizita perechea careia ii scrisesem. Desi nu ii vazusem niciodata pe acesti oameni pana acum, ne-am simtit foarte apropiati, de parca ne mai intalnisem. Dupa ce le-am povestit istoria vietii mele, barbatul mi-a spus: “Tu esti fratele meu si oricand esti binevenit la noi!”

Duminica urmatoare am primit permisie, astfel ca am vizitat aceasta familie care, in lunile urmatoare, mi-au devenit ca si tata si mama.

Cu ei am mers pentru prima data in viata mea la o biserica crestina. Acolo am avut acelas sentiment descris mai sus: ma simteam ca acasa. Cand m-au insotit intr-o seara inapoi in inchisoare, cei doi mi-au dat cateva informatii deosebit de importante pentru mine: in Germania pentru o anumita categorie de detinuti, in conditiile unei comportari bune in timpul detentiei, la cerere, exista posibilitatea reducerii la jumatate a detentiei.

Cu prima ocazie pe care am avut-o am mers la Ulrich (cel care imi daduse adresa) si l-am intrebat daca m-ar putea ajuta sa-mi redactez aceasta cerere. Dupa ce m-a ascultat, mi-a spus ca sunt nebun pentru ca acest lucru nu se poate rezolva decat cu un avocat, pe care eu nu am posibilitatea financiara sa-l angajez. L-am rugat sa o faca, pentru ca eu nu stiu bine limba germana si i-am spus cu convingere ca in problema mea am un avocat: pe Domnul Isus Cristos.

Si cei de la conducerea inchisorii au ras de mine, atunci am depus si inregistrat cererea. Un functionar m-a luat chiar peste picior, dar i-am spus cu toata convingerea: “Daca dumneavoastra ati crede in Domnul Isus Cristos, ati vedea minuni mai mari decat aceasta.” M-am rugat pentru rezolvarea acestei probleme.

In seara dinaintea eliberarii mele din detentie avusesem sentimentul prezentei lui Dumnezeu in celula mea. Primisem, cu alte cuvinte, incredintarea ca voi fi eliberat din inchisoare. Eram plin de bucurie. Nu am fost, deci, deloc surprins cand in dimineata urmatoare acel functionar care ma batjocorise mi-a comunicat vestea ca mi s-a aprobat cererea. Dupa un timp scurt au venit sa ma preia noul meu prieten si pastorul inchisorii. Paraseam radiind de bucurie inchisoarea. Eram liber!

Acum insa incepeau alte dificultati, caci eu eram cotat ca fost detinut si nu invatasem nici o meserie. Putin timp dupa eliberarea mea o functionara imi spusese: “Noi va vom expedia ca si pe ceilalti in Turcia.” Asadar eu obtinusem doar o amanare. Eliberarea mea venise pentru autoritati atat de repede incat ei nu avusesera timp sa-mi pregateasca actele pentru a fi trimis in Turcia.

Am locuit mai intai intr-o camera la subsol, plina de praf si fara ferestre. Ma obseda in permanenta gandul ca voi fi expediat in Turcia. Cativa dintre prieteni mei de mai inainte, fusesera deja repatriati. Presiunea psihica asupra mea devenea tot mai apasatoare. Am obtinut o prelungire a vizei de sedere de inca trei luni.

Tristetea si singuratatea devenisera atat de mari incat ma rugam: “Doamne Isuse ia-ma, te rog, de pe acest pamant si du-ma la Tine !” Dar Dumnezeu m-a mangaiat prin promisiunea: ”Eu vin curand!” Fiind constient ca El este Cel ce va sterge orice lacrima, ca nu va mai fi nici tipat, nici durere am putut rezista acestor necazuri.

Ca emigrant si fost detinut, aveam putine sanse de a gasi un loc de munca. Am putut totusi curand sa lucrez ca ajutor (salahor) si pavator de strazi. Si nu numai aceasta; am facut cunostinta cu sotia mea. Ea era de asemenea intoarsa de curand la Dumnezeu.

In septembrie 1989 urma sa ne casatorim, dar si aici a trebuit sa trecem peste un obstacol. Cu o saptamana inainte de casatorie, mergand la Biroul de stare civila mi s-a respins cererea, deoarece, statutul meu nu imi permitea sa oficiez casatoria pe teritoriul Germaniei. Ce era de facut? Invitatiile fusesera deja trimise!

Dar Dumnezeul cel Viu avea si pentru aceasta problema o rezolvare. Incheierea oficiala a casatoriei a avut loc in Danemarca si, dupa putin timp, ne-am putut intoarce in Germania.

“Nu va pierdeti increderea voastra pe care o asteapta o mare rasplatire!” “Nu te teme caci Eu sunt cu tine!” Aceste promisiuni din Biblie ne intaresc si ne incurajeaza deseori in timpuri de necaz, cand nu mai putem vedea nici o iesire.

Au urmat rugaciunile staruitoare pentru cei de acasa, din tinutul meu natal.

In vara anului 1988, pe neasteptate, a aparut fratele meu, pe care nu-l mai vazusem de 10 ani. Era inca foarte tanar si stia in limba germana decat “da” si “nu”. Avea probleme cu munca lui care era grea si cu singuratatea. Deoarece eu insumi aveam o munca dificila, nu l-am putut ajuta. A stat la mine sase saptamani si a disparut deodata la fel cum a venit.

Dupa o perioada oarecare de timp, am primit o scrisoare de la cumnata mea. Era deja casatorita de sapte ani cu fratele meu dar, din nefericire, avea o problema. Nu putea sa nasca copii. Un medic ii recomandase un medicament deosebit care o putea ajuta in aceasta problema.

Pretul acestui medicament fiind enorm in Turcia, ea ma ruga sa-i procur aceste tablete. M-am consulat cu un medic cu care eram prieten si acesta mi-a spus ca acest tratament este destul de periculos si ca el nu l-ar recomanda, pentru ca exista riscul de a veni pe lume un copil cu anumite malformatii.

Am rugat pe Domnul ca sa primesc calauzire, cum sa o faca sa inteleaga. Si sfatul Lui nu a intarziat. I-am trimis o caseta pe care am inregistrat sfatul medicului cu care vorbisem si i-am spus de asemenea ca cel mai bine este sa predea aceasta problema in mana Domnului Isus. Daca este voia lui Dumnezeu, El va face ca ei sa aiba un copil. I-am pus in pachetul pe care i l-am trimis si 150 marci, pretul medicamentului, pentru ca sa nu aiba impresia ca vreau doar sa o amagesc cu vorbe goale.

Fratele si cumnata mea aveau astfel libertatea sa faca cum gandesc. Dupa circa noua luni m-a sunat fratele meu Abraham, spunandu-mi printre lacrimi: “Ne rugam acum aceluiasi Dumnezeu ca si tine! Sotia mea a ascultat sfatul tau si am vazut cum rugaciunea ne-a fost ascultata.” Asa a facut Dumnezeu a doua minune in familia mea. Ei se intorsesera la Dumnezeu. S-au rugat si Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea.

Istoria orbului din nastere din Ioan 9 care si-a capatat vederea face parte din locurile din Biblie pe care le iubesc in mod deosebit. Si eu am fost ca musulman, ani de-a randul, orb fata de adevarul Bibliei, dar Dumnezeu mi-a deschis ochii. Acum era randul meu si al sotiei mele sa facem cunoscut turcilor si kurzilor care locuiau aici in Germania, pe Dumnezeul acesta minunat.

Acest lucru nu este simplu pentru ca fanaticii musulmani au in ei convingerea, ca pentru a castiga un loc in cer, trebuie sa omoare pe cei care nu au aceeasi credinta ca ei. Se subintelege cu ce ura am fost intampinat cand am spus unora dintre compatriotii mei ca am devenit crestin.

Cand am fost invitat odata sa particip la o expozitie de carte in Dortmund, si sa spun public despre apartenenta mea la Domnul Isus , mi-a fost la inceput teama. Dar dupa aceea m-am rugat si am citit promisiunea: “Nu te teme, Eu sunt cu tine”, am primit curaj.

Odata, mergand pe strada si fiind in apropierea unei moschei, am fost amenintat de trei turci, dintre care unul era preot musulman. Ei mi-au spus: “Nu iti vom permite sa faci propaganda crestina intre compatriotii nostri, daca vei continua te vom omori! Intra imediat cu noi in moschee, si renunta la crestinism!”

Dumnezeu insa mi-a dat putere si m-a inspirat cum sa procedez. M-am postat in fata preotului musulman si i-am spus: “Stiti in ce situatie va aflati voi in acest moment? In ochii lui Dumnezeu sunteti criminali! Stiti de ce ma amenintati cu moartea? Pentru ca in voi este duhul lui satan. Eu nu fac aici in Germania nici un fel de propaganda religioasa, ci daca marturisesc ceva, o fac pentru ca nu pot tine secret ce a facut Dumnezeu in viata mea. Inima mea nu mai este plina de razbunare ci este plina cu Duhul lui Dumnezeu si cu dragostea Lui.”

I-am oferit o Biblie pe care a refuzat-o. Atunci i-am intins un tractat pe care insa l-a rupt. L-am intrebat: “Poate oferii Mahomed viata vesnica? Mie Domnul Isus mi-a daruit fara plata viata vesnica!” Auzind aceste cuvinte si vazand ca refuz categoric sa intru in moschee au plecat si m-au lasat in pace.

Am simtit apoi o mare bucurie si recunostinta in inima mea. Dumnezeu mi-a daruit mie, un fost musulman, o viata noua, la capatul careia ma asteapta un viitor minunat.

Un musulman care urmeaza religia lui nu stie unde va ajunge dupa moarte. Daca il intrebi acest lucru iti va raspunde: “Tanribilir” – “Dumnezeu stie.” Musulmanul il cunoaste pe Dumnezeu doar ca judecator, care in vesnicie va cantari faptele bune si faptele rele. Musulmanii cunosc doar “cele cinci cai” pentru a fi placut inaintea Lui Dumnezeu: rugaciunea zilnica, sa te marturisesti zilnic inaintea lui Alah, sa serbezi odata pe an Ramadanul, sa faci tu insuti sau prin inlocuitor o vizita la Mecca si sa dai cu regularitate pomeni.

Ei refuza categoric pe Isus Cristos ca Salvator si contesta faptul ca El este Fiul lui Dumnezeu. Pentru ei moartea Domnului Isus ca inlocuitor este de neconceput. In Coran scrie despre Isus, ca fiind doar unul dintre marii profeti, punandu-L pe aceeasi treapta cu Moise, David si Mahomed.

Pentru mine Domnul Isus, a devenit Mantuitorul si Salvatorul meu, iar dorinta mea este sa marturisesc musulmanilor si in mod deosebit celor turci si kurzi, ce a facut Dumnezeu pentru mine, dar si pentru ei, sa le explic ce pret mare a platit El pentru rascumpararea mea dar si pentru rascumpararea lor.

Traducere: Petru DEUTSCH

petru.deutsch@yahoo.com

InfoMisionar.ro