“Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?”
M-am simţit pusă la colţ, pentru că eu nu ştiam ce să-i răspund copilului meu. Ajunsesem să NU MA SUPORT PE MINE ÎNSĂMI. Am zis: – Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea? Devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălţa. Mi se părea că totul mi se datoreaza mie.
Concepţia materialistă atee îţi insufla egalitate între bărbat şi femeie, iar lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT. Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, deja Domnul Isus făcuse o revoluţie. Una spirituală. Am fost crescută într-o familie creştină, părinţii mei au fost nişte oameni morali, dar abia atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu mi-am putut da seama că de fapt ei nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu.Şcoala şi facultatea le-am făcut pe vremea comunismului, din ‘64 până prin ‘72. In facultate aveam acea dorinţă de înălţare, de a face lucrurile pentru sine, de a atinge un anumit ţel, care de fapt nu era un ţel pentru Dumnezeu, ci era ţelul meu personal. Am fost un studentă bună, dar foarte implicată în activitatea politică. Acest lucru mi-a influenţat gândirea în aşa măsură încât atunci când am terminat facultatea, eram un ateu.
Nu credeam că există Dumnezeu şi după ce am fost repartizată la întreprinderea de aparate electrice de măsura din IAEM Timişoara, am urmat aceeaşi cale ascendentă în activitatea mea politică. Am fost membră de partid, apoi, aproape 8 ani de zile am fost secretară de partid a unei grupe destul de numeroase de ingineri proiectanţi din cadrul acestei întreprinderi. Aş putea spune că acest loc a fost extraordinar de favorabil pentru mine pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înalţa. Mi se părea că totul mi se datorează mie, deşi nu eram înfigăreaţă sau obraznică, dar aveam nişte ambiţii ascunse. Aceste ambiţii au fost favorizate şi de faptul că m-am căsătorit, iar soţul meu este profesor universitar la Facultatea de Electrotehnică. El m-a ajutat foarte mult în partea profesională, dar, ca soţ şi soţie, între noi a fost o CONCURENŢĂ puternică. Eu m-am simţit dezavantajată din punct de vedere profesional, pentru că el era un om capabil şi m-a depăşit, iar eu vroiam să-l depăşesc pe el implicându-mă în activităţi politice.
Această concurenţă a fost un dezastru pentru familie, pentru că eu nu am fost o soţie cum ar fi trebuit să fiu, ci exista între noi acea concurenţă, acea bătălie. Mai mult decât atât, deoarece concepţia materialistă atee îţi insufla egalitate între bărbat şi femeie, lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.
Lucrurile nu au mers de la început foarte dezastruos, dar an după an aceste lucruri au fost evidente. Atunci poate nu mi-am dat seama, dar, parcurgând anii, mi-am dat seama că în fiecare an eu pierdeam teren. Prin mari eforturi ale medicilor, am născut un copil. Ii mulţumesc Domnului pentru că acum sunt convinsă că este harul Lui şi este darul Lui dat familiei noastre. L-am născut la o vârstă destul de înaintată, am avut 39 de ani când l-am născut pe Sebastian. Mi-am pus ambiţii în el, am vrut eu să fac din el un om deosebit, soţul meu a vrut să facă din el un om deosebit, iar aici planurile noastre se ciocneau şi apăreau întotdeauna divergenţe.
Copilul nu avea nimic de câştigat, ci parcă s-a îndepărtat de mine, cel puţin aşa am simţit eu. Fiind un copil curios şi studios, şi fiind un copil care a avut o chemare de la Domnul, el a început să citească Biblia. Avea 10 anişori când mi-a pus aceasta întrebare: “Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?” M-am simţit – pusă la colţ -, pentru că eu nu ştiam să-i răspund copilului meu. Atunci, aşa cum eram obişnuită să ies din anumite încurcături, i-am dat copilului meu următorul răspuns:
– O, Sebastian, există în mintea unor oameni slabi şi neputincioşi, e ceva…este…este o ficţiune a minţii umane.
Copilul m-a privit şi ziua aceea n-am să o uit nicicând. Ştiu ca nu l-am mulţumit cu acel răspuns, pentru ca abia după câţiva ani, când şi eu şi el ne-am întors la Domnul, copilul mi-a spus: “Mama, tovarăşa învăţătoare, când am întrebat-o de Dumnezeu, ea mi-a zis ca există!” Atunci mi-am dat seama cât de incapabilă eram ca eu să-i dau copilului meu adevărul.
Aceste întâmplări nu m-au lăsat indiferentă, ci m-au marcat. De multe ori mi-am adus aminte de această întrebare atât de tranşantă, aşa cum numai copii ştiu să pună. La fabrica unde lucram, în anii ‘70 erau foarte mulţi -pocăiţi – copii ai lui Dumnezeu. Aşa că noi ceilalţi care nu credeam în Dumnezeu, îi desconsideram, ne feream de pocăiţi, îi tratam cam de sus, dar îi priveam totuşi cu curiozitate. Imi amintesc că majoritatea angajaţilor de la o banda de montaj dintr-o secţie, cărora acum le pot spune fraţii mei şi surorile mele, erau pocăiţi de la diferite biserici.
Ei se adunaseră în acel loc şi printr-o împrejurare nefavorabilă pentru ei, au fost puşi în tură de noapte. Aceşti fraţi şi surori, aceşti – pocăiţi – noaptea cântau. Vă daţi seama, în toată întreprinderea aceea noaptea era linişte, şi ei cântau. Dar bănuiesc ca harul Domnului era peste ei pentru că făceau norma cum nu făceau alte benzi de montaj. Ba mai mult, ei lucrau pentru export şi fabrica, într-o vreme, chiar dacă mulţi nu au recunoscut-o, se sprijinea pe această munca pe care ei o făceau în cursul nopţii. Până într-o zi când au cântat puţin mai tare şi au fost auziţi de nişte securişti care patrulau pe acolo, iar directorul a fost luat la întrebări. Directorul, deşi nu era pocăit, dar pentru el se rugau câteva zeci de pocăiţi din fabrică, a avut acest răspuns extraordinar: “Dacă aveţi ceva împotriva acestor oameni şi dacă îi veţi muta din fabrica mea, nu mai răspund de export”. Şi cum bine ştim, fabrica noastră era prima la export pe vremea aceea, iar acei oameni au rămas. Aceste lucruri m-au pus atunci pe gânduri. Cred că de acolo a început cercetarea vieţii mele şi mi-am pus întrebarea: Totuşi, cum de oamenii aceştia reuşesc să facă norma şi ceilalţi nu?
Mi-am continuat activitatea ca secretar de partid, dar nu-mi dădeam seama că eram în mijlocul unor oameni care minţeau, furau şi făceau alte lucruri. Eu nu practicam aceste fapte, dar ştiam de ele, le cunoşteam.
Ba mai mult, în activitatea politică, de multe ori prezentam oamenilor minciuni. Parcă cu zi ce trecea, problemele se amplificau. Ajunsesem să NU MA SUPORT PE MINE INSĂMI. Am zis: -Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea? Eram foarte nervoasă. In zilele în care trebuia să ţin şedinţele de partid, trebuia să iau un pumn de calmante, ca să pot să ţin acele şedinţe. Simţeam că ceva se întâmplă în viaţa mea.
Acasă eram aşa de recalcitrantă încât abia mă înţelegeam cu soţul meu. Cu copilul nu mai spun. Erau doar cuvinte despre ce să faci astăzi, ce sa mănânci, nu era nici un fel de comunicare ca de la mamă la fiu. Zi de zi parcă îmi dădeam seama că ajung la limita de saturaţie a acestei vieţi şi toate aceste lucruri ajunsesera la culme în anul 1989, în noiembrie, înainte de revoluţie.
Mi-am zis: “Doamne, eu nu mai pot să continui în felul acesta-, deşi nu ştiam nimic ce se va întâmpla peste scurt timp. Aveam senzaţia că nu voi mai putea face faţă ca şi om.
Deoarece chiar în secţia în care lucram erau cateva fete pocăite, m-am dus la una dintre ele şi i-am spus: “ştii, eu am…eu am un necaz. Toată lumea ştia că sunt secretară de partid şi se fereau de mine, dar fata aceasta mă simpatiza şi şi-a făcut timp pentru mine. I-am spus: “Tu eşti pocăită, nu-i aşa? Te rog să-mi spui, când tu te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îţi împlineşte dorinţa?”.
Fata s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Dacă este după voia Lui, da!” Şi ce înseamnă după voia Lui?… am continuat eu. Atunci în câteva cuvinte mi-a explicat, apoi mi-a zis: “Dar ce problema aveţi?. I-am spus că aş vrea să nu mai fiu aleasă secretară de partid la alegerile care urmau, şi dacă aş putea aş dori să nu mai rămân nici în partid. Atunci mi-a zis: “Păi ne rugam”. I-am zis: “Tu să te rogi, că eu nu ştiu. Şi s-a rugat ea. Eu i-am zis: “Atât? Mai trebuie să fac ceva, să mă duc la catedrală, să pun o lumânare? Mi-a spus: “Nu! Doar atât!”
Şi atât a fost !
In 19 Octombrie 1989 au fost alegerile, şi cu câteva zile înainte a venit un ordin că toţi cei care sunt de naţionalitate maghiară să nu fie realeşi ca secretari de partid. Eu eram de naţionalitate maghiară. Am fost copleşită. Ştiam că acea fată nu avea cunoştinţă de acel ordin şi atunci am zis: “Da, Doamne, înseamnă că Tu exişti”.
Atunci am îndrăznit să merg la o prietena care se pocăise de câţiva ani şi care era în aceeaşi fabrică, şi am început să o întreb despre credinţă. Ea mi-a spus ce înseamna să-L cunoşti pe Dumnezeu, şi mi L-a prezentat pe Isus Cristos, de care eu până atunci nu auzisem. Nu ştiam că El s-a jertfit pentru mine personal. Fiecare cuvânt care mi se spunea din Biblie, era pentru mine ceva extraordinar. Am zis: “Doamne, dacă într-adevar lucrurile acestea sunt aşa, eu aş dori să Te cunosc, dar cum? Deoarece eu eram încă în fabrică şi aveam multe întrebări în mintea mea, eram foarte tulburată.
Am venit acasă şi în acele zile mă îmbolnăvisem, am avut o stare de agitaţie şi ajunsesem într-un impas încât am zis: “Doamne, nu ştiu încă dacă exişti, în afară de această experienţă pe care Tu mi-ai arătat-o, dar eu aşa nu mai pot trăi. In această neclaritate, pentru că erau într-adevar nişte zguduituri la nivelul minţii mele, eram afectată şi din punct de vedere sufletesc. M-am gândit şi la sinucidere.
Atunci copilul meu mi-a destăinuit printre altele că el citise Biblia, şi că există un Dumnezeu care poate să vindece şi care este un Dumnezeu bun. Am fost foarte contrariată, m-am speriat, am crezut că el trecuse la pocăinţă, fără ca eu să ştiu. Dar el mi-a spus: “Nu, mama. Biblia din care am citit există în casa noastră de când voi v-aţi căsătorit şi este de la bunica”. Socrul meu a fost preot. Lucrurile acestea puse cap la cap m-au determinat să iau o hotărâre. M-am dus împreună cu fiul meu şi cu acea prietenă la o biserică evanghelică. Acolo m-am simţit ca şi cum n-aş mai fi fost pe acest pământ. Atunci mi-am dat seama de ce acei oameni sunt aşa cum sunt. Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, Domnul Isus făcuse deja o revoluţie. Una spirituală.
Cand i-am spus mamei ca m-am pocait, a scos o cartulie de rugaciuni si mi-a spus: -Uite, eu de peste 50 de ani citesc în fiecare zi din cartea aceasta de rugaciuni, asa ca tu sa nu-mi spui mie acum de Dumnezeul tau.
I-am raspuns: -Mama, în toti acesti 50 de ani, tu ai fost în aceeasi stare sufleteasca zi de zi? In fiecare zi ai fost suparata, în fiecare zi ai fost bucuroasa? Pentru ca în fiecare zi ai spus aceeasi rugaciune.- Mama a înteles atunci ce înseamna un Dumnezeu personal, care a murit pentru oameni. Mama L-a primit pe Domnul Isus Cristos înainte de moarte si a fost botezata. Si tatal meu s-a întors la Domnul dupa moartea mamei mele.
Sotul meu, care nu avea asemenea convingeri, a fost foarte surprins de hotararea mea, dar fiind si el fiu de preot ortodox, nu m-a oprit sa-L urmez pe Dumnezeu. Dar nici nu a vrut sa faca pasul pe care l-am facut eu si copilul nostru.
A urmat o perioada în care situatia era diferita fata de înainte. In lunile urmatoare, cand veneam de la biserica îi spuneam sotului predica si tot ce am simtit eu la biserica. Dar de la o vreme el mi-a interzis sa-i mai povestesc. Am tacut si din clipa aceea nu i-am mai vorbit din Biblie. Incepand de atunci m-am hotarat ca eu sa fiu -lumina- în casa mea si astfel sa-l castig pe sotul meu.
Ideea mi s-a parut buna, dar nu o puteam împlini, asa încat pana la urma m-am simtit frustrata, m-am simtit respinsa si m-am îndepartat. De atunci între noi a existat un zid, a existat o bariera care nu trebuia sa existe.
Am înteles mai tarziu ca eu nu puteam sa-l iau pe sotul meu, sa-l duc într-o biserica si sa-l fac crestin. Acest lucru numai Domnul Isus putea sa-l faca, poate prin mine, poate prin altii.
Am început sa ma rog ca Dumnezeu sa faca asa si asa, ca totul sa fie bine. Dar tot Dumnezeu mi-a descoperit ca de fapt EU TREBUIA SA MA SCHIMB, si ca lucrarea pe care El avea de gand sa o faca, nu era problema mea. Aici as vrea sa le încurajez pe femeile care sunt în situatia mea, pentru ca noi de multe ori dorim, si este o dorinta buna ca atunci cand Il gasesti pe Dumnezeu sa vrei sa Il dai fiintei celei mai dragi. Dar Dumnezeu ne cere întelepciune. S-ar putea ca într-adevar, Dumnezeu sa-l foloseasca pe sotul tau sau pe sotia ta ca un instrument de slefuire pentru tine, de formare.
Lucrurile acestea eu le-am înteles putin mai tarziu. Am înteles ca eu va trebui sa traiesc prin credinta, pana în momentul cand Dumnezeu va hotarî lucrul acesta.
Trebuie sa va marturisesc ca eu nu-l puteam vedea pe sotul meu crestin. Dumnezeu n-avea cum sa lucreze la inima lui, din moment ce eu nu credeam ca el ar putea deveni crestin. Cand mi-am descoperit aceasta stare, am continuat sa ma rog din nou. Abia acum simt în duhul meu ca acest lucru este într-adevar realizabil. Doresc si parca vad prin credinta lucrarea extraordinara pe care Domnul o pregateste pentru sotul meu.
Eu am vrut sa fiu o sotie perfecta, o sotie fara vina, dar NU AM REUSIT. NU AM REUSIT.
Mi-am dat seama ca toate acestea sunt doar dorintele mele, eforturile mele, iar fara ajutorul Domnului, nu pot face nimic.
Din nou am cedat, din nou am venit la cruce, din nou mi-am cerut iertare Domnului si m-am pocait. Domnul a fost asa de minunat ca a îngaduit sa fac parte dintr-o grupa de rugaciune, ceea ce niciodata nu mi-am imaginat ca s-ar putea întampla.
Dar as vrea sa le încurajez din nou pe femei sa Il lasam pe Dumnezeu sa isi faca lucrarea în familiile noastre, iar noi, pe genunchi, la cruce, sa strigam catre Domnul.
Pentru ŞtiriCreştine,
Ioan Ciobotă.
